La drum!

Când eram la poalele muntelui, versantul părea de netrecut. Acum, că am pus piciorul pe una dintre cărările de la poalele masivului, calea pare din ce în ce mai accesibilă. Şi pădurea te păcăleşte, pentru că la fiecare cotitură vezi vârful ori un luminiş. Ei bine, nu este nicidecum aşa, căci drumul continuă, poate pe o pantă şi mai abruptă decât înainte.

Sunt clipe în care muntele îţi e prieten, oricât de greu ar fi urcuşul sau oricât de mult s-ar întinde o prţiune de plat. Dar vin acele clipe în care stâncile ţi se aşează pe spate, copacii îşi întind rădăcinile prin plămâni şi toate fiarele codrului îţi zgârie şi rod picioarele. Atunci, muntele îţi este duşman. Nu îl poţi învinge şi îţi vine să te dai bătut. Lupta nu mai are niciun sens cu o forţă a naturii care este mult peste capacităţile tale.

Ia loc pe una dintre buturugile care se ivesc la marginea cărăruiei desfundate şi întortocheate. Trage-ţi puţin sufletul, umple-ţi pieptul cu aer curat şi deschide ochii. Priveşte în jur şi vei observa că nu eşti singur pe bucata asta de piatră. În jurul tău foşnesc şi tropăie zeci, sute, mii de perechi de picioare. Spune-ţi că doar ai obosit puţin, ridică-te la loc şi priveşte-ţi adversarul demn, cu fruntea sus:”Pot să fac asta. Am să te biruiesc şi am să te supun. Am aproape tot ce îmi trebuie, rămâne să păşesc în continuare”.

Un pas şi încă unul. Puţin câte puţin şi ai să te surprinzi alergând.

Astăzi, m-am pierdut puţin prin pădure şi am învăţat că nu toate ocolurile sunt bune. Astăzi, am cerut Cerului ceva ce şi eu pot face. Mâine, nu voi mai fi cel de azi. Mâine, voi fi mai bun. De câte ori nu ţi-ai repetat cuvintele acestea? Uite un sfat – Nu le mai repeta! Fără vorbe, doar faptele vorbesc mai tare şi mai apăsat.

Spor la treabă!

Distopia

Am citit o lege a lui Murphy în această dimineață, conform căreia oamenii superiori sunt cei care se adaptează mediului, pe când cei inferiori îl transformă, spre a îl adapta cerințelor și nevoilor lor. Tendința este de a obliga mediul să se muleze pe profilul omului.

Nu m-am întrebat de ce se întâmplă astfel, de obicei lemele atribuite acestui personaj întru totul englezesc sunt îmbibate cu o cantitate egală de bun simț și umor negru. M-am întrebat mai degrabă dacă persoanele care declară sus și tare că vor să schimbe lumea chiar își doresc acest lucru sau vor numai să fie văzuți. Chiar există bunăvoință și dorință de a-ți ajuta aproapele? Sau avem în față doar interese meschine sub masca unor sentimente și aspirații mai nobile?

Lumea nu mai are valoare, ci este un vraf de circuite integrate, legate între ele prin concepte și virtualități. Cum se traduce munca depusă de un om? Cum se exprimă, în termeni de valoare și de materialitate, timpul petrecut de acel om în interacțiune cu orice altceva decât cu alte ființe umane? În cifre. În numere. În simboluri grafice înșirate în tabele nesfârșite. Practic, acele scripte capătă valoare prin ele însele, prin filosofia în care sunt create. Fiecare dintre noi are unul sau mai multe numere care îl descriu și îl individualizează.

Cât valorează o decizie? Cu cât ești mai sus într-o ierarhie mai mult sau mai puțin arbitrară, cuvântul și semnătura ta vor valora exact suma numerelor care le descriu pe ființele umane aflate în subordinea ta.

În societatea pe care am absorbit-o cu ochii închiși, aproape înecându-ne cu miresmele și miasmele ei, oamenii încetează a reprezenta făpturi materiale, corporalități. Ei sunt nevoi, sunt concepte, resurse, potențialități, vaci de muls. Imaginați-vă o cratiță uriașă, clocotind, în care moleculele de materie se ciocnesc, schimbă locurile între ele, se ciobesc, se sparg, se reformează, fiecare particulă are propriul drum și nimeni nu poate spune cu siguranță că, dacă la un moment dat o serie de atomi se asociază pentru a crea o structură comună, ei sunt de aceeași natură.

Această lume are o contralume, cu care se va ciocni în curând. Nu aș putea spune care va fi rezultatul unui asemenea contact, dar în urma lui, nimic din ceea ce știm nu va mai fi la fel. Universul diametral opus nucleului digital cuprinde valori perimate, cum ar fi onoarea, cinstea sau integritatea, patriotismul sau mândria națională. Poate că au fost întotdeauna idei proaste, dar ele își reafirmă dorința de a-și perpetua substanța. Și o vor face din ce în ce mai violent, odată ce corporalitatea va deveni din ce în ce mai sintetică și strict controlată, iar fiecare dintre resursele pe care le consumăm vor fi atent măsurate și eficientizate, în așa fel încât cei care le dețin și le gestionează să își poată continua modelarea spațiului înconjurător în funcție de nevoile și aspirațiile lor. Când vom ajunge acolo, nu îi vom mai putea identifica pe marii capitaliști ai planetei. Ei vor fi entități imateriale, condamnate la viață veșnică în interiorul unor sisteme care le vor oferi iluzia spațiului infinit.

Cred că nu ar trebui să ne uităm sensibilitatea și că, oricât de multe numere ar trebui să conciliem, natura din care suntem construiți nu ne va ajuta niciodată să punem accent pe eficiența maximă. Nici în muncă, nici în viață. Orice ne așteaptă mâine, deocamdată viitorul se arată contabil, ultratehnologizat, energetic, exagerat de rațional și telecomunicațional. Aștept apariția și producția la scară largă a unui aparat de îmbrățișat – surogatul perfect pentru persoana care nu se află în preajma ta!

Oameni

A trecut un secol de cand lumea visa la un viitor automatizat, la masini care sa faca munca oamenilor. Urma sa avem tot felul de roboti care sa ne dea dreptul de a ne bucura de toate placerile unui trai tihnit.

Lumea se inseala adesea, asa cum a facut-o de prea multe ori de-a lungul timpului. Asa ca, din lumea industriala pe care au visat-o bunicii si strabunicii nostri la inceputul secolului XX, n-a mai ramas decat automatismul si comoditatea.

Automatismul de a trai intr-o rutina confortabila, automatismul de a deschide televizorul sau computerul in fiecare zi, comoditatea de a ne transforma interactiunile sociale in contacte mult mai directe cu telefonul sau cu mult-prea-prezentul computer. Comoditatea de a-ti expune cele mai intime experiente posteritatii, unui public nu doar aspru in judecata, ci si lacom dupa dezvaluiri sau, pur si simplu, invaziv.

In aceste conditii, ce mai inseamna personal? Pagina personala, un fel de fresca a propriei vieti sau individuaitati, iti apartine cu adevarat? Pare mai degraba o vitrina in care te poti expune pe post de piesa de muzeu sau, mai degraba, pe post de bun de consum. Usor-usor, ne transformam cu totii in marfuri scoase la mezat. Noua morala pune valoarea de piata inaintea oricarei alte virtuti. Te vinzi bine, esti un om de exceptie.

Nu sustin ca sunt de moda veche, dar consider ca, dincolo de imaginea pe care o promovezi in exterior, dincolo de poleiala care trebuie sa ia ochii tuturor, ar trebui sa fie un om care sa lase ceva trainic urmasilor. In fapt, asta e tot ce ramane din noi - urmarile actiunilor noastre si valorile pe care le transmitem succesorilor.

Dincolo de orice proprietati si bunuri materiale, adevarata mostenire pe care o lasi in urma este cea umana. Lumea e facuta din oameni si ei au puterea sa o modeleze. Cele mai mari forte din natura sunt iubirea, ambitia si vointa.