Feed on
Articole
Comentarii

Poveste cu ghinioane

Trec repede peste dezbaterea cu tema “Există sau nu există ghinion? Toate se întâmplă cu un scop anume sau sunt rezultatul hazardului şi al alegerilor noastre în viaţă? etc”, dar numai pentru că aici nu-i vorba doar de aşa ceva, ci şi despre o serie de evenimente dramatice, dacă nu chiar tragice din viaţa unui om.

Pentru fanii serialelor Hercule, Xena, prinţesa războinică şi Tânărul Hercule, data de 15 februarie se poate să însemne ceva. Asta dacă şi-l mai amintesc pe Kevin Smith, actorul care este unul din punctele comune ale acestor trei producţii de televiziune. Nu, nu este vorba despre Silent Bob, ci despre neo-zeelandezul care a jucat rolul zeului grec Ares în fiecare dintre aceste filme.

În urmă cu şase ani (fără opt zile), Kevin Smith se afla în China, pe platourile de filmare ale Televiziunii Naţionale Chineze. Terminase munca la un film cu arte marţiale - Warriors of Virtue 2 - şi aştepta un taxi. Pentru că se plictisea, s-a plimbat puţin prin studioul CCTV şi s-a suit într-un turn care făcea parte din decorul unui alt film care se turna acolo. Ghinion - şi-a pierdut echilibrul şi a căzut. Actorul a fost transportat de urgenţă la spital, cu traumatisme severe la cap. A stat 10 zile în comă, ţinut în viaţă doar de aparate. Pe 15 februarie 2002, cu ceva mai mult de o lună înainte de a împlini 39 de ani, inima lui Kevin Smith a încetat să mai bată.

Smith a fost un om cu multiple talente şi preocupări. Încă din liceu a fost pasionat de actorie, a cântat în mai multe trupe de rock&roll şi a iubit foarte mult rugby-ul. Ba chiar şi-a dorit să joace în selecţionata All Blacks.

În 1987, pe când se afla în ultimul an de colegiu, o rană la cap l-a forţat să stea aproape o lună în afara terenului de rugby. În această perioadă, a câştigat un casting la care soţia sa îl înscrisese. Primul său rol a fost al bodyguardului JoJoe, într-un musical dedicat lui Elvis Presley.

În martie 2002, trebuia să înceapă filmările pentru un proiect care avea să devină Tears of the Sun, care ar fi însemnat primul rol important într-o producţie hollywoodiană. A lăsat în urmă trei fii: Oscar, de 11 ani, Tyrone, cu doi ani mai mic, şi Willard, de 3 ani. Ultimul probabil că nici nu îşi va mai aminti de tatăl său.

O bamă pentru Hillary

Fosta primă doamnă a Statelor Unite şi, după unii mai patrioţi, a întregii lumi, a fost bătută usturător de tare în ultimele dezbateri cu primul negru care are şanse reale în cursa pentru Casa Albă. Soluţia de avarie? Hillary şi-a demis şeful de campanie.

Oricum, pare simptomatic pentru o naţiune (sic!) profund ipocrită în manifestările sale publice să aibă în pole-position pentru funcţia de şef al statului un negru, mai degrabă decât o femeie. Este ciudat ca, în Statele Unite, domnul Barrack Obama să aibă mai multe şanse de a câştiga cursa electorală decât o fostă soţie de preşedinte? Nu în SUA s-a născut Ku Klux Klanul? Ba da, roata se întoarce acum.

Să nu exagerăm, poate că cei doi democraţi sunt cei mai mediatizaţi, dar asta nu înseamnă că unul dintre ei chiar va fi următorul preşedinte al Statelor Unite. Aripa republicană are un John McCain în plină formă, hotărât să continue supremaţia ideologiei pe care o apără şi actualul preşedinte, George W. Bush Jr.

Una peste alta, reticenţa electoratului american faţă de o feministă convinsă demonstrează că epoca în care trăim poate că a inventat o nouă formă de rasism sau, pur şi simplu, a renunţat la el pentru a se întoarce la valori mai “sănătoase”, mai patriarhale.

Pravda, adică Adevărul rusesc, dezvăluie, într-o pereche de articole publicate miercurea trecută, câte cinci lucruri mai mult sau mai puţin intime şi ruşinoase despre candidaţii democraţi la funcţia de preşedinte al SUA. Dacă Hillary era de tânără o militantă, mai ales că absolvise facultatea de ştiinţe politice, Barrack avea preocupări mai…prozaice, mai boeme: se pare că ştie să joace destul de bine poker (sic! din nou), a experimentat tot felul de droguri, de la alcool până la marijuana sau cocaină pentru a-şi defini personalitatea. Doamna Obama i-a permis consortului său să candideze pentru Casa Albă doar după ce acesta s-a lăsat de fumat.

Asupra contracandidatei afro-americanului crescut în Indonezia s-a abătut şi un scandal sexual. Spre deosebire de Bill, doamna Clinton are gusturi mai bune. Se zvonea într-o vreme că ar avea o relaţie cu asistenta sa personală, Huma Abedin. După fotografia de mai sus, nu aş putea să o acuz. O jurnalistă care a urmărit-o 24 de ore pe domnişoara Abedin mărturisea: “Ziua de lucru a Humei începe foarte devreme. Nu doarme mai mult de 3 ore pe noapte, dar costumul său este perfect călcat, are părul aranjat ca în reclamele pentru şampon şi pielea ei arată incredibil”.

Inspiră/Expiră

Nu, nu este bancul cu blonda care moare după ce îşi dă căştile jos de pe urechi, este vorba de un film al cărui titlu este aproape de nepronunţat pentru cei care nu cunosc japoneza.
Shinkokyu no hitsuyo, regizat de Tetsuo Shinohara, a fost ultimul film prezentat de Cinemateca Eforie în cadrul Festivalului Filmului Japonez.

A fost doar a treia sau a patra întâlnire pe care am avut-o cu cinematograful japonez. Ştiam de la început că voi avea parte de ceva special, ceva ce nu am mai întâlnit. Nu m-am înşelat decât parţial. Inspiră/Expiră nu este doar un film, ci o veritabilă terapie. Construcţia narativă nu este foarte complicată şi se potriveşte ca o mănuşă subiectului. O micuţă fermă de pe o insulă uitată de civillizaţie undeva, în arhipelagul japonez, găzduieşte, în fiecare an, câte 7-8 muncitori. Oricine este binevenit să-i ajute pe cei doi “bunici” proprietari la culesul trestiei de zahăr. Unul dintre cei mai vechi şi experimentaţi culegători spune, la un moment dat, că cei mai mulţi oameni care vin la muncă doresc să-şi regăsească rostul în viaţă, să uite că sunt rataţi sau că existenţa pe care o au îi dezamăgeşte.

Factorul moralizator nu lipseşte de aici. Opt personaje, unul mai ciudat decât celălalt, ajung să se înţeleagă de parcă ar fi trăit toată viaţa împreună. Munca uneşte, efortul înnobilează. De la jucătorul ratat de baseball până la pediatrul care şi-a pierdut motivaţia de a profesa, de la adolescenta plină de fiţe care învaţă o lecţie de viaţă, la asistenta medicală însărcinată care leşină de epuizare pentru a termina culesul în timp util, cu toţii ajung să gândească pozitiv. Fiecare poate considera că viaţa are iarăşi sens şi că întotdeauna va fi uşor să o ia de la capăt.

Filmul regizat de Shinohara pare o poveste desprinsă din copilăria la ţară pe care ai lăsat-o demult în urmă. Povestea spusă de cineastul japonez îndeamnă la o reconsiderare a valorilor pentru toată lumea. Cei şapte par nişte copii speriaţi care îşi găsesc un drum un viaţă. Învaţă că, după fiecare inspiraţie, urmează o expiraţie. Învaţă să respire odată cu lumea, află valoarea altruismului, a uitării de sine şi, mai ales, a toleranţei.

Cele mai savuroase personaje sunt, de departe, cei doi “bunici”. El, patronul casei, întotdeauna are câte o vorbă bună pentru fiecare, munceşte cât zece şi îşi tratează cât poate de bine oaspeţii. Ea, o bătrânică mereu zâmbitoare, a cărei supremă bucurie se exprimă atunci când cei mici îşi mănâncă toată mâncarea, pare că trăieşte de când lumea şi va dispărea odată cu ea.

“Respectă-i pe cei mai bătrâni decât tine” şi nu uita, ne vom descurca noi cumva şi vom ieşi la liman!

O leapşă jucăuşă

Voi răspunde şi acestei provocări. Silvia mă îndeamnă să mă destăinui şi să public pe Internet unde şi cu cine îmi voi petrece sărbătorile.

Pentru grupul meu infinit de pretendenţi şi pretendente, precum şi pentru prietenii mei care citesc aceste rânduri, iată sărbătorile mele:

Crăciunul va fi acasă, la Bucureşti, în direcţia Constanţa, ultimul bloc pe dreapta. Cu familia: tata, sora şi bunica din partea mamei. Mama va fi la muncă, toată noaptea de Ajun, adică întreaga dimineaţă de Crăciun. Ho-ho-ho!

Revelionul va fi la Azuga, într-un apartament cât se poate de high-tech, un Revelion prelungit, de pe 30 decembrie până pe 2 ianuarie, cu zăpadă, costum de schi, pungă de dat pe pârtie şi nişte oameni pe care îi voi cunoaşte în premieră, prieteni de-ai soră-mii.

Acestea fiind spuse, predau ştafeta colegilor mei, Denisa, Cos(Minos) şi Adineloo (cunoscută şi ca aviofobia întruchipată).

Ne tăvălim prin covorul de omăt de-abia aşternut, ne luptăm cu bulgări până când nu mai putem respira. E linişte, se aud numai glasurile noastre, respiraţiile tăiate şi zgomotul fulgilor care lovesc uşor zăpada. E seară, dar e mai lumină decât în scurtele nopţi de vară, escortate de o lună mare şi orbitoare. Avem obrajii roşii de la frig şi hainele ni s-au udat din cauza îngeraşilor pe care i-am făcut puţin mai încolo, în zăpadă.

La întoarcere, ne aşteaptă o casă plină de oameni dragi şi zgomotoşi. În jur, totul este lumină - afară, în toiul ninsorii, înăuntru, de la sutele de beculeţe ale instalaţiilor de pom şi în zâmbetele tuturor. Nu există observaţii răutăcioase, iar privirile dezaprobatoare au dispărut ca prin farmec. Se dezbat reţete de sarmale şi caltaboşi, toţi râd şi mai fredonează câte o colindă într-auzită prin tirul de cuvinte şi hohote de râs.

Acesta e cel mai frumos cadou pe care l-aş putea primi. Cât despre cel pe care l-am primit deja, nu-i nici mai mult, nici mai puţin decât un fular care mi-e tare drag, este foarte comod, călduros şi nu cred că am să mă despart de el prea curând.

Astfel se încheie leapşa pentru Denisa.

Asta scria pe un romb galben, asemanator indicatorului “Drum cu prioritate”, lipit pe luneta unui Tico. Acum, nu ştiu dacă era vorba de maşină sau de proprietar, însă un lucru este cert: acest zorzon, interesant, de altfel, ocupa cam trei sferturi din aria ferestrei din spate a şi mai micului gigant.

În aceeaşi arie a lucrurilor drăguţe, incredibile şi chiar uimitoare, spaţiul meu vital de pe internet a fost invadat astăzi de ştiri îngrijorătoare. Marele artist portorican, îl ştiţi, băiatul ăla care trăieşte viaţa la maxim, Ricky Martin, aşa, a fost desconspirat de propriul stilist. Vă daţi seama, are stilist! Şi încă unul cu gura mare, un danez. Homosexual. Bineînţeles, probabil ca să îşi facă puţintică reclamă, nea Foarfecă Magică ar fi spus, la o bârfă cu un “jurnalist”, că şi clientul său ar fi îmbrăţişat aceleaşi preferinţe în ultimul timp.

Aşadar, marele sex-simbol este, de fapt, homosex-simbol. Dacă îl credem pe un domn care ar dori să îşi petreacă nopţile alături de fostul fobalist danez Stig Tofting. Ricky Martin, al doilea în topul preferinţelor frizerului din ţara lui Andersen, ar fi negat întreaga tărăşenie. Aşa cum a făcut-o şi un anume prinţ englez la îneputul secolului trecut. Prilejul a creat cea mai mare gafă jurnalistică din istorie (London Daily Mirror a publicat, pe prima pagină, faimoasa dezminţire: I am not gay, care a sunat, mai degrabă, ca o întărire a suspiciunilor de la acea vreme cu privire la orientarea sexuală a moştenitorului tronului britanic).

Într-o întorsătură aproape dramaturgică a situaţiei, site-ul Antena 3 dezvăluie că Ricky ar avea şi o fiică ascunsă pe undeva, prin Mexic. Şi dacă nici asta nu ar fi de-ajuns, acum aproximativ un an, însuşi cântăreţul recunoscuse, pentru un tabloid în limba spaniolă, că are preferinţe sexuale puţin perverse. Starul portorican admitea că este un fan al duşurilor aurii şi al sexului fără angajamente (aşa-numitul booty call).

Să tot fii CIA!

De la Nistru pân’ la Tisa, tot românu’ plânsu-mi-s-a - aşa spunea poetul, acum o sută şi ceva de ani. O dată cu globalizarea, mondializarea şi toatea fenomenele acestea cu “zarea” la coadă, românul nu mai stă în aceleaşi limite strâmte. În ultima vreme, am cucerit Europa (vezi situaţiile din Franţa, Italia sau Spania), dar de ceva timp cucerisem deja Lumea Nouă.

În L’America lui Tornatore şi-a găsit loc până şi Eliade, în vremea în care nici România, nici India şi nici măcar Europa nu-i mai erau încăpătoare. Dar, de-a lungul vremii, vlăstarul românesc a crescut ca vrejul de fasole din poveste. O mulţime de compatrioţi de-ai noştri au populat zonele mai reci ale Canadei. Mulţi au rămas în Quebec. Şi mai mulţi au tras către comunităţile vorbitoare de limbă engleză. De fapt, sunt atât de mulţi, încât au şi un festival al lor, posturi de radio în limba română şi chiar o uniune a românilor canadieni.

În ultimul secol, canadienii de origine română sau românii care au emigrat în Canada s-au remarcat ca oameni de cultură sau sportivi destul de cunoscuţi. Din ultima clasă face parte un hocheist care nu ştiu dacă îşi poate recunoaşte originile, pentru că a fost educat în spirit canadian. Mama sa este româncă, dar tatăl său este canadian. Probabil că rezonanţa numelui este doar o coincidenţă - Joffrey Lupul - pentru că în regiunea în care s-a născut (Fort Saskatchewan, Alberta) există mulţi indivizi cu acest nume, nu obligatoriu români. Ba una dintre rudele sale este chiar în conducerea echipei Edmonton Oilers (Edmonton este cel mai mare oraş din zonă).

De ce merită menţionat Joffrey înaintea unor pictori ca Traian Vasai sau Octavian Florescu, înaintea unei realizatoare cum este Catherine Pogonat sau înaintea fotomodelului de mare succes Irina Lăzăreanu? Nici nu mai aduc vorba de toţi boxerii care şi-au făcut o viaţă în ţara frunzei de arţar şi nici de ultimii doi primari ai oraşului Roxboro, amândoi români. Joffrey merită menţionat pentru că este o vedetă în devenire. În NHL. Or, nu oricine ajunge foarte cunoscut şi apreciat în liga profesionistă americană de hochei. Are doar 24 de ani şi este la a treia echipă de NHL. A jucat pentru Anaheim Mighty Ducks, pentru care a făcut un sezon excelent, apoi pentru Edmonton Oilers - astfel şi-a împlinit un vis pe care l-a avut din copilărie. În acest sezon, Lupes a plecat iarăşi în SUA, pentru a evolua la Philadelphia Flyers.

Lupul este extremă dreapta. Înalt (1,85 m), puternic, rapid, are un talent instinctiv de a introduce pucul în poartă. Fostul său antrenor de la Mighty Ducks spunea că, de fiecare dată când Lupes şutează spre buturile adverse, portarul trebuie să-şi facă griji cum va scoate pucul din plasă, pentru că Joffrey nu ratează niciodată spaţiul porţii. Lupul poartă (în variantă adaptată) prenumele marelui scriitor Geoffrey Chaucer şi este singurul hocheist din istoria NHL care a înscris 4 goluri într-o singură partidă din play-off. Cele 4 reuşite au ajutat echipa din Anaheim să câştige un meci în care era condusă cu 3-0. Ultimul gol a fost înscris, dramatic, în repriza de prelungiri.

Joffrey Lupul este singurul hocheist din NHL care provine din Fort Saskatchewan şi nu a căştigat Cupa Stanley. El este vecin cu nume celebre din hocheiul canadian, ca Ray Whitney sau Richard Matvichuk.

Poveste de adormit copiii

Mai mult decât în primăvară, de Paşti, luna decembrie înseamnă creaţie. Pe vremea când eram copil, acum începea cu adevărat vraja. Şi totul respiră creaţie. Romanul pe care îl citesc, sărbătorile din această perioadă, oamenii care mă impresionează.

Victor Frankenstein este un Dumnezeu ingrat şi limitat. Nu are puterea să iubească rodul mâinilor sale, din cauza nefirescului înfăţişării acestuia. Frankestein este o poveste despre creaţie, ignoranţă şi intoleranţă. Mai presus de asta, ne arată că singurul monstru este omul.

Creaţia stă şi în mâinile noastre. Sau, mai exact, în mâinile copiilor care am fost. Şi ale copiilor noştri. Pro Tv-ul încearcă o nouă strategie: nu numai să ne invadeze viitorul, dar să ne şi dea impresia că reacţionăm la o problemă a societăţii noastre.

Printre oamenii care îmi spun ceva prin cine sunt şi ceea ce fac se numără unul care ştie poveşti adevărate, şi nu doar imaginate, despre intoleranţă, despre monştrii care, prea adesea, ies la suprafaţă. Acest om este Eddy Grant, un cantautor/producător care, din prea multă viaţă pentru munca sa, era cât pe ce să moară. Pe când era de vârsta mea. Grant a protestat, prin cântecele sale, împotriva apartheidului - un fel de reacţie frankensteiniană la nivel statal. Cel mai bun exemplu de protest prin muzică este Gimme hope, Jo’anna.

Ce au în comun romanul scris de Mary Shelley, campania Pro Tv de 1 Decembrie şi Eddy Grant? Creaţia şi copiii.

Singura televiziune care a avut neobrăzarea să se lanseze de ziua naţională a României a impresionat de-a lungul celor 12 ani de existenţă prin campaniile sale şi prin influenţa crescândă pe care a dobândit-o faţă de public. Mai ţineţi minte nebunia călinesciană din primii ani de Pro TV? Mai ţineţi minte cum se bloca traficul dintre Iancului şi bulevardul Carol I, din cauza mulţimii din faţa sediului televiziunii? Astăzi, astfel de imagini par imposibile. Astăzi, Pro TV se mulţumeşte să ne responsabilizeze din punct de vedere social. Tu ştii ce mai face copilul tău? Pe 1 Decembrie, e vorba numai despre el. Televiziunea de pe bulevardul Pache Protopopescu vrea să ne convingă să gândim. Liber. De parcă un om poate controla ce gândeşte un altul. Singurul fenomen care poate controla gândirea celorlalţi este ignoranţa. Poate că la asta face apel televiziunea MediaPro. Ne spune că, fără ea, nu am şti cum şi la ce să ne gândim liber. La împlinirea a 89 de ani, România aniversează 12 ani de Pro Tv, printr-o dezbatere legată de viitorul copiilor ţărişoarei în care trăim. Pe 1 decembrie, nu vom recrea numai o unire desprinsă din cărţile de istorie, ci şi o televiziune recreativă, cu mină serioasă.

Postul TV al Media Pro vrea să evite o situaţie à la Frankenstein, în care noi, cei de astăzi, am fi părinţii unor monştri si ne-am abandona, îngroziţi şi dezgustaţi, odraslele. Din imaginile pe care le-am văzut, aşa ceva pare că s-a întâmplat deja. De fapt, se întâmplă de când lumea. Nu ar fi primii copii respinşi pentru că sunt diferiţi sau nu sunt ceea ce au visat părinţii. De foarte multe ori, copiii altora sunt cei maltrataţi. Eddy Grant ştie mai bine.

Pentru cineva născut în Guyana, crescut pe ritmuri africane şi caribiene, cu o educaţie definitivată în Marea Britanie, Eddy are o atitudine mai mult decât pacificatoare şi tolerantă. A făcut parte din prima formaţie multirasială de succes în Regatul Unit(The Equals). Ideea unei astfel de trupe l-a fascinat într-atât pe muzician, încât era să moară din cauza suprasolicitării. La numai 21 de ani, Eddy Grant suferea un infarct care l-a făcut să îşi reanalizeze viaţa. S-a retras în Barbados, unde a făcut muzică în ritmul său, a inaugurat o casă de producţie şi a lucrat cu artişti ca Sting, UB40 sau Rolling Stones.

Eddy Grant este un creator de muzică, dar şi de atitudini. A făcut muzică pentru sufletul său şi pentru cel a milioane de africani, afroamericani şi caraibieni. A făcut patru copii cu soţia de care s-a legat acum 30 de ani. În prezent, cumpără drepturile de difuzare a celor mai mari artişti ai muzicii caraibiene.

De 1 Decembrie, ridicaţi un pahar în cinstea istoriei, dar şi în cinstea oamenilor care o creează - copiii de ieri, adulţii de astăzi, copiii de azi, adulţii de mâine.

Bărbatul vorbeşte repede. Îl agasează când mama, când soţia sa. Da, am ajuns…nu, pastilele trebuie să le iau DUPĂ ce am mâncat…nu, nu am mâncat. Şi tot aşa, totul în spaniolă. Taxiul apare ca prin farmec exact lângă el. Cu sau fără conversaţie? Uimit, bărbatul intră totuşi în joc. Ba mai mult, încă un apel de la mama sa îl irită groaznic şi decide să aleagă varianta cu conversaţie, cu înjurături, despre fotbal. Super Depor, ce vremuri! Taximetristul, sictirit, îi spune că au ajuns la destinaţie. În acelaşi loc din care au plecat. Telefonul sună iarăşi. Aceeaşi discuţie enervantă, aceleaşi pastile, bărbatul se enervează din ce în ce mai tare şi înjură taxiul. Care apare, ca prin farmec, de nicăieri. De data aceasta, o tânără face oficiile de şofer. Cu conversaţie sau fără? - Fără*.

Băiatul sună mult la uşă. Are de luat un referat pentru examen. Fata doarme în cameră, pe o canapea extensibilă. S-a uitat până târziu cu o prietenă la un film. Pe etajeră, un muc de lumânare. Două farfurii, două pahare, toate aruncate în chiuveta de la bucătărie. Băiatul devine din ce în ce mai agitat. Îşi face curaj şi merge la toaletă. Capacul de la closet e ridicat. Ce film aţi văzut? Fata îşi face de lucru la calculator, cu referatul. Alfie - Păi, nu l-aţi mai văzut o dată? - Ba da, dar Jude Law e din ce în ce mai bun de fiecare dată… Cearta explodează într-un ţipăt al băiatului. Despărţirea este, paradoxal, calmă. El îşi uită referatul şi se întoarce de la uşă ca să îl ia. Hârtiile zboară pe fereastra maşinii, în ritmul muzicii lui Andrieş**.

Un fel de-a mai lungi/Cea mai frumoasă zi (poate nu cea mai frumoasă, dar cea mai lungă pentru mine) de la DaKino ar fi o pereche de filme thailandeze. Singurul pe care l-am urmărit a fost Ploy. O poveste înduioşătoare, spusă cu multă atenţie şi sensibilitate de către scenaristul şi regizorul Pen-ek Ratanaruang. O peliculă despre dragoste, speranţă, tinereţe, curaj şi iar dragoste. O premieră absolută pentru mine.

* Taxi ?, Spania, scurt-metraj, în competiţia oficială

** Examen, România, scurt-metraj, în competiţia oficială

Da Chinu

Marţi, un val uriaş m-a aruncat pe undeva printr-o intrare laturalnică în clădirea fostului Palat Regal. Intrarea a fost cât se poate de liberă. Ba, dacă era mai liberă, intram ca la mine acasă. Dan Chişu prezintă, Dan Chişu produce, Dan Chişu aduce sponsorii - în două-trei cuvinte, festivalul de film DaKino, importat de prin centrul Europei. Moto? “Scapă de clişeele de tip Hollywood”. Din păcate, primul film prezentat la această manifestare nu a scăpat.

Am plecat chiar mai înainte de la un curs foarte interesant (Jurnalism şi Terorism, cu George Surugiu) ca să văd şi eu marea minune - Beowulf, cu Anthony Hopkins, John Malkovitch sau Angelina Jolie prin distribuţie. Entuziasmul mi s-a evaporat ca supa dată în clocot, odată ce am văzut sala arhiplină (micuţul Auditorium al MNAR). M-am consolat repede că am să stau în picioare sau direct pe podea, pentru că, nu-i aşa?, merită! Şi a meritat din plin! Cei cu scaun la cap au şters-o după întâiul sfert de oră. Cei mai îngăduitori au rezistat o jumătate de film, cel mult. Ceilalţi, printre care mă număr şi eu, au apreciat că trebuie să fie serioşi, mai ales că distracţia gratis nu este niciodată la fel de satisfăcătoare precum este cea plătită (şi aici mă refer exclusiv la spectacole).

Încep rechizitoriul prin a critica poate cel mai prost inspirat ecran de cinameatograf din lume: un cearşaf (extrem de necălcat, trebuie să adaug). Imaginea proiectată nu era numai descentrată, ci şi lăptoasă, aproape cenuşie. Imediat ce am ieşit din sală, am rămas uimit de contrastele puternice şi texturile clare ale obiectelor şi fiinţelor din jurul meu.

Pelicula nu se bucură doar de o distribuţie de milioane de dolari, ci şi de un regizor foarte respectat - spun Robert Zemeckis şi spun doar Forrest Gump. Mă întreb cine l-a păcălit să realizeze şi acest Beowulf. Ideea filmului nu ar fi deloc neatrăgătoare, nu numai pentru că este un mit cunoscut şi gustat de public, ci şi pentru că tema pactului faustian cu diavolul poate deschide noi şi foarte interesante puncte de vedere. Problema este realizarea. Nu mă refer la imagine, sau la animaţia care este (aproape) perfectă. Mă refer la desfăşurarea acţiunii. Era să adorm, într-atât de tare mă plictisisem de situaţiile deja întâlnite în cele câteva mii de producţii hollywoodiene pe care le-am vizionat.

Hrothgar (un Anthony Hopkins animat în 3D) este un rege danez bătrânel, dar încă viteaz şi cu spiritul tânăr. Are o soţie tânără şi frumoasă, prăzi bogate şi un popor abia creştinat. Singurele sale motive de ruşine sunt lipsa unui moştenitor şi un fiu nelegitim, rod al împreunării cu o foarte sexy diavoliţă (Angelina). Grendel este o scârnăvie de vreo 5 metri înălţime, pusă pe omorât şi mâncat oameni.

Când Grendel îi strică o petrecere şi îi măcelăreşte nişte supuşi, Hrothgar îşi pune averea şi soţia la bătaie, ca recompensă pentru uciderea monstrului. Aici apare înfumuratul, viteazul şi megamusculosul Beowulf. Got de origine, Ursul îl ucide pe Grendel şi bătrânul rege îi promite chiar succesiunea la tron dacă o va ucide şi pe cea care l-a zămislit pe uriaş. Numai că mama are un atu în mânecă şi îl păcăleşte pe Beowulf să-i înlocuiască fiul pierdut. În schimbul puterii, gotul acceptă târgul şi pune mâna pe coroană.

Acum ar fi început partea foarte interesantă a filmului, numai că predispoziţia către comercial a stricat întreaga lucrătură măiastră. Un Beowulf mai în vârstă, încă destul de în putere, domină teritoriile din jurul său şi este literalmente invincibil. Ba chiar nemuritor. Dar eroul e scârbit de viaţa pe care o duce şi ar prefera mai degrabă moartea unei asemenea glorii. Această idee ar fi putut deveni foarte fertilă, însă obiectivul filmului devine, la fel ca la început, măcelul nejustificat. Fiul Ursului, un dragon scuipător de flăcări, dă iama în regatul tatălui. Beowulf piere odată cu odrasla sa, iar succesorul marelui rege se vede pus în situaţia de a încheia un alt pact cu diavoliţa. Sau cel puţin asta ne sugerează Robert Zemeckis în ultima scenă a filmului. Da, o găselniţă destul de drăguţă, dar poate venită prea târziu pentru cei care nu au avut răbdare să urmărească toată desfăşurarea de forţe.

Din seara de marţi am rămas cu trei idei principale: nu tot ceea ce este gratis e şi bun, tot Achmed a rămas mai amuzant, cu toate glumele pe care le-am făcut pe seama lui Beowulf şi, nu în ultimul rând, “Votaţi PIN, votaţi ursul carpatin! - Noi ne batem pentru România”.

Older Posts »