Poveste de adormit copiii

Mai mult decât în primăvară, de Paşti, luna decembrie înseamnă creaţie. Pe vremea când eram copil, acum începea cu adevărat vraja. Şi totul respiră creaţie. Romanul pe care îl citesc, sărbătorile din această perioadă, oamenii care mă impresionează.

Victor Frankenstein este un Dumnezeu ingrat şi limitat. Nu are puterea să iubească rodul mâinilor sale, din cauza nefirescului înfăţişării acestuia. Frankestein este o poveste despre creaţie, ignoranţă şi intoleranţă. Mai presus de asta, ne arată că singurul monstru este omul.

Creaţia stă şi în mâinile noastre. Sau, mai exact, în mâinile copiilor care am fost. Şi ale copiilor noştri. Pro Tv-ul încearcă o nouă strategie: nu numai să ne invadeze viitorul, dar să ne şi dea impresia că reacţionăm la o problemă a societăţii noastre.

Printre oamenii care îmi spun ceva prin cine sunt şi ceea ce fac se numără unul care ştie poveşti adevărate, şi nu doar imaginate, despre intoleranţă, despre monştrii care, prea adesea, ies la suprafaţă. Acest om este Eddy Grant, un cantautor/producător care, din prea multă viaţă pentru munca sa, era cât pe ce să moară. Pe când era de vârsta mea. Grant a protestat, prin cântecele sale, împotriva apartheidului – un fel de reacţie frankensteiniană la nivel statal. Cel mai bun exemplu de protest prin muzică este Gimme hope, Jo’anna.

Ce au în comun romanul scris de Mary Shelley, campania Pro Tv de 1 Decembrie şi Eddy Grant? Creaţia şi copiii.

Singura televiziune care a avut neobrăzarea să se lanseze de ziua naţională a României a impresionat de-a lungul celor 12 ani de existenţă prin campaniile sale şi prin influenţa crescândă pe care a dobândit-o faţă de public. Mai ţineţi minte nebunia călinesciană din primii ani de Pro TV? Mai ţineţi minte cum se bloca traficul dintre Iancului şi bulevardul Carol I, din cauza mulţimii din faţa sediului televiziunii? Astăzi, astfel de imagini par imposibile. Astăzi, Pro TV se mulţumeşte să ne responsabilizeze din punct de vedere social. Tu ştii ce mai face copilul tău? Pe 1 Decembrie, e vorba numai despre el. Televiziunea de pe bulevardul Pache Protopopescu vrea să ne convingă să gândim. Liber. De parcă un om poate controla ce gândeşte un altul. Singurul fenomen care poate controla gândirea celorlalţi este ignoranţa. Poate că la asta face apel televiziunea MediaPro. Ne spune că, fără ea, nu am şti cum şi la ce să ne gândim liber. La împlinirea a 89 de ani, România aniversează 12 ani de Pro Tv, printr-o dezbatere legată de viitorul copiilor ţărişoarei în care trăim. Pe 1 decembrie, nu vom recrea numai o unire desprinsă din cărţile de istorie, ci şi o televiziune recreativă, cu mină serioasă.

Postul TV al Media Pro vrea să evite o situaţie à la Frankenstein, în care noi, cei de astăzi, am fi părinţii unor monştri si ne-am abandona, îngroziţi şi dezgustaţi, odraslele. Din imaginile pe care le-am văzut, aşa ceva pare că s-a întâmplat deja. De fapt, se întâmplă de când lumea. Nu ar fi primii copii respinşi pentru că sunt diferiţi sau nu sunt ceea ce au visat părinţii. De foarte multe ori, copiii altora sunt cei maltrataţi. Eddy Grant ştie mai bine.

Pentru cineva născut în Guyana, crescut pe ritmuri africane şi caribiene, cu o educaţie definitivată în Marea Britanie, Eddy are o atitudine mai mult decât pacificatoare şi tolerantă. A făcut parte din prima formaţie multirasială de succes în Regatul Unit(The Equals). Ideea unei astfel de trupe l-a fascinat într-atât pe muzician, încât era să moară din cauza suprasolicitării. La numai 21 de ani, Eddy Grant suferea un infarct care l-a făcut să îşi reanalizeze viaţa. S-a retras în Barbados, unde a făcut muzică în ritmul său, a inaugurat o casă de producţie şi a lucrat cu artişti ca Sting, UB40 sau Rolling Stones.

Eddy Grant este un creator de muzică, dar şi de atitudini. A făcut muzică pentru sufletul său şi pentru cel a milioane de africani, afroamericani şi caraibieni. A făcut patru copii cu soţia de care s-a legat acum 30 de ani. În prezent, cumpără drepturile de difuzare a celor mai mari artişti ai muzicii caraibiene.

De 1 Decembrie, ridicaţi un pahar în cinstea istoriei, dar şi în cinstea oamenilor care o creează – copiii de ieri, adulţii de astăzi, copiii de azi, adulţii de mâine.

Da, chinu, dar mai dulce a treia zi

Bărbatul vorbeşte repede. Îl agasează când mama, când soţia sa. Da, am ajuns…nu, pastilele trebuie să le iau DUPĂ ce am mâncat…nu, nu am mâncat. Şi tot aşa, totul în spaniolă. Taxiul apare ca prin farmec exact lângă el. Cu sau fără conversaţie? Uimit, bărbatul intră totuşi în joc. Ba mai mult, încă un apel de la mama sa îl irită groaznic şi decide să aleagă varianta cu conversaţie, cu înjurături, despre fotbal. Super Depor, ce vremuri! Taximetristul, sictirit, îi spune că au ajuns la destinaţie. În acelaşi loc din care au plecat. Telefonul sună iarăşi. Aceeaşi discuţie enervantă, aceleaşi pastile, bărbatul se enervează din ce în ce mai tare şi înjură taxiul. Care apare, ca prin farmec, de nicăieri. De data aceasta, o tânără face oficiile de şofer. Cu conversaţie sau fără? – Fără*.

Băiatul sună mult la uşă. Are de luat un referat pentru examen. Fata doarme în cameră, pe o canapea extensibilă. S-a uitat până târziu cu o prietenă la un film. Pe etajeră, un muc de lumânare. Două farfurii, două pahare, toate aruncate în chiuveta de la bucătărie. Băiatul devine din ce în ce mai agitat. Îşi face curaj şi merge la toaletă. Capacul de la closet e ridicat. Ce film aţi văzut? Fata îşi face de lucru la calculator, cu referatul. Alfie – Păi, nu l-aţi mai văzut o dată? – Ba da, dar Jude Law e din ce în ce mai bun de fiecare dată… Cearta explodează într-un ţipăt al băiatului. Despărţirea este, paradoxal, calmă. El îşi uită referatul şi se întoarce de la uşă ca să îl ia. Hârtiile zboară pe fereastra maşinii, în ritmul muzicii lui Andrieş**.

Un fel de-a mai lungi/Cea mai frumoasă zi (poate nu cea mai frumoasă, dar cea mai lungă pentru mine) de la DaKino ar fi o pereche de filme thailandeze. Singurul pe care l-am urmărit a fost Ploy. O poveste înduioşătoare, spusă cu multă atenţie şi sensibilitate de către scenaristul şi regizorul Pen-ek Ratanaruang. O peliculă despre dragoste, speranţă, tinereţe, curaj şi iar dragoste. O premieră absolută pentru mine.

* Taxi ?, Spania, scurt-metraj, în competiţia oficială

** Examen, România, scurt-metraj, în competiţia oficială

Da Chinu

Marţi, un val uriaş m-a aruncat pe undeva printr-o intrare laturalnică în clădirea fostului Palat Regal. Intrarea a fost cât se poate de liberă. Ba, dacă era mai liberă, intram ca la mine acasă. Dan Chişu prezintă, Dan Chişu produce, Dan Chişu aduce sponsorii – în două-trei cuvinte, festivalul de film DaKino, importat de prin centrul Europei. Moto? “Scapă de clişeele de tip Hollywood”. Din păcate, primul film prezentat la această manifestare nu a scăpat.

Am plecat chiar mai înainte de la un curs foarte interesant (Jurnalism şi Terorism, cu George Surugiu) ca să văd şi eu marea minune - Beowulf, cu Anthony Hopkins, John Malkovitch sau Angelina Jolie prin distribuţie. Entuziasmul mi s-a evaporat ca supa dată în clocot, odată ce am văzut sala arhiplină (micuţul Auditorium al MNAR). M-am consolat repede că am să stau în picioare sau direct pe podea, pentru că, nu-i aşa?, merită! Şi a meritat din plin! Cei cu scaun la cap au şters-o după întâiul sfert de oră. Cei mai îngăduitori au rezistat o jumătate de film, cel mult. Ceilalţi, printre care mă număr şi eu, au apreciat că trebuie să fie serioşi, mai ales că distracţia gratis nu este niciodată la fel de satisfăcătoare precum este cea plătită (şi aici mă refer exclusiv la spectacole).

Încep rechizitoriul prin a critica poate cel mai prost inspirat ecran de cinameatograf din lume: un cearşaf (extrem de necălcat, trebuie să adaug). Imaginea proiectată nu era numai descentrată, ci şi lăptoasă, aproape cenuşie. Imediat ce am ieşit din sală, am rămas uimit de contrastele puternice şi texturile clare ale obiectelor şi fiinţelor din jurul meu.

Pelicula nu se bucură doar de o distribuţie de milioane de dolari, ci şi de un regizor foarte respectat – spun Robert Zemeckis şi spun doar Forrest Gump. Mă întreb cine l-a păcălit să realizeze şi acest Beowulf. Ideea filmului nu ar fi deloc neatrăgătoare, nu numai pentru că este un mit cunoscut şi gustat de public, ci şi pentru că tema pactului faustian cu diavolul poate deschide noi şi foarte interesante puncte de vedere. Problema este realizarea. Nu mă refer la imagine, sau la animaţia care este (aproape) perfectă. Mă refer la desfăşurarea acţiunii. Era să adorm, într-atât de tare mă plictisisem de situaţiile deja întâlnite în cele câteva mii de producţii hollywoodiene pe care le-am vizionat.

Hrothgar (un Anthony Hopkins animat în 3D) este un rege danez bătrânel, dar încă viteaz şi cu spiritul tânăr. Are o soţie tânără şi frumoasă, prăzi bogate şi un popor abia creştinat. Singurele sale motive de ruşine sunt lipsa unui moştenitor şi un fiu nelegitim, rod al împreunării cu o foarte sexy diavoliţă (Angelina). Grendel este o scârnăvie de vreo 5 metri înălţime, pusă pe omorât şi mâncat oameni.

Când Grendel îi strică o petrecere şi îi măcelăreşte nişte supuşi, Hrothgar îşi pune averea şi soţia la bătaie, ca recompensă pentru uciderea monstrului. Aici apare înfumuratul, viteazul şi megamusculosul Beowulf. Got de origine, Ursul îl ucide pe Grendel şi bătrânul rege îi promite chiar succesiunea la tron dacă o va ucide şi pe cea care l-a zămislit pe uriaş. Numai că mama are un atu în mânecă şi îl păcăleşte pe Beowulf să-i înlocuiască fiul pierdut. În schimbul puterii, gotul acceptă târgul şi pune mâna pe coroană.

Acum ar fi început partea foarte interesantă a filmului, numai că predispoziţia către comercial a stricat întreaga lucrătură măiastră. Un Beowulf mai în vârstă, încă destul de în putere, domină teritoriile din jurul său şi este literalmente invincibil. Ba chiar nemuritor. Dar eroul e scârbit de viaţa pe care o duce şi ar prefera mai degrabă moartea unei asemenea glorii. Această idee ar fi putut deveni foarte fertilă, însă obiectivul filmului devine, la fel ca la început, măcelul nejustificat. Fiul Ursului, un dragon scuipător de flăcări, dă iama în regatul tatălui. Beowulf piere odată cu odrasla sa, iar succesorul marelui rege se vede pus în situaţia de a încheia un alt pact cu diavoliţa. Sau cel puţin asta ne sugerează Robert Zemeckis în ultima scenă a filmului. Da, o găselniţă destul de drăguţă, dar poate venită prea târziu pentru cei care nu au avut răbdare să urmărească toată desfăşurarea de forţe.

Din seara de marţi am rămas cu trei idei principale: nu tot ceea ce este gratis e şi bun, tot Achmed a rămas mai amuzant, cu toate glumele pe care le-am făcut pe seama lui Beowulf şi, nu în ultimul rând, “Votaţi PIN, votaţi ursul carpatin! – Noi ne batem pentru România”.