Da Chinu

Marţi, un val uriaş m-a aruncat pe undeva printr-o intrare laturalnică în clădirea fostului Palat Regal. Intrarea a fost cât se poate de liberă. Ba, dacă era mai liberă, intram ca la mine acasă. Dan Chişu prezintă, Dan Chişu produce, Dan Chişu aduce sponsorii - în două-trei cuvinte, festivalul de film DaKino, importat de prin centrul Europei. Moto? “Scapă de clişeele de tip Hollywood”. Din păcate, primul film prezentat la această manifestare nu a scăpat.

Am plecat chiar mai înainte de la un curs foarte interesant (Jurnalism şi Terorism, cu George Surugiu) ca să văd şi eu marea minune - Beowulf, cu Anthony Hopkins, John Malkovitch sau Angelina Jolie prin distribuţie. Entuziasmul mi s-a evaporat ca supa dată în clocot, odată ce am văzut sala arhiplină (micuţul Auditorium al MNAR). M-am consolat repede că am să stau în picioare sau direct pe podea, pentru că, nu-i aşa?, merită! Şi a meritat din plin! Cei cu scaun la cap au şters-o după întâiul sfert de oră. Cei mai îngăduitori au rezistat o jumătate de film, cel mult. Ceilalţi, printre care mă număr şi eu, au apreciat că trebuie să fie serioşi, mai ales că distracţia gratis nu este niciodată la fel de satisfăcătoare precum este cea plătită (şi aici mă refer exclusiv la spectacole).

Încep rechizitoriul prin a critica poate cel mai prost inspirat ecran de cinameatograf din lume: un cearşaf (extrem de necălcat, trebuie să adaug). Imaginea proiectată nu era numai descentrată, ci şi lăptoasă, aproape cenuşie. Imediat ce am ieşit din sală, am rămas uimit de contrastele puternice şi texturile clare ale obiectelor şi fiinţelor din jurul meu.

Pelicula nu se bucură doar de o distribuţie de milioane de dolari, ci şi de un regizor foarte respectat - spun Robert Zemeckis şi spun doar Forrest Gump. Mă întreb cine l-a păcălit să realizeze şi acest Beowulf. Ideea filmului nu ar fi deloc neatrăgătoare, nu numai pentru că este un mit cunoscut şi gustat de public, ci şi pentru că tema pactului faustian cu diavolul poate deschide noi şi foarte interesante puncte de vedere. Problema este realizarea. Nu mă refer la imagine, sau la animaţia care este (aproape) perfectă. Mă refer la desfăşurarea acţiunii. Era să adorm, într-atât de tare mă plictisisem de situaţiile deja întâlnite în cele câteva mii de producţii hollywoodiene pe care le-am vizionat.

Hrothgar (un Anthony Hopkins animat în 3D) este un rege danez bătrânel, dar încă viteaz şi cu spiritul tânăr. Are o soţie tânără şi frumoasă, prăzi bogate şi un popor abia creştinat. Singurele sale motive de ruşine sunt lipsa unui moştenitor şi un fiu nelegitim, rod al împreunării cu o foarte sexy diavoliţă (Angelina). Grendel este o scârnăvie de vreo 5 metri înălţime, pusă pe omorât şi mâncat oameni.

Când Grendel îi strică o petrecere şi îi măcelăreşte nişte supuşi, Hrothgar îşi pune averea şi soţia la bătaie, ca recompensă pentru uciderea monstrului. Aici apare înfumuratul, viteazul şi megamusculosul Beowulf. Got de origine, Ursul îl ucide pe Grendel şi bătrânul rege îi promite chiar succesiunea la tron dacă o va ucide şi pe cea care l-a zămislit pe uriaş. Numai că mama are un atu în mânecă şi îl păcăleşte pe Beowulf să-i înlocuiască fiul pierdut. În schimbul puterii, gotul acceptă târgul şi pune mâna pe coroană.

Acum ar fi început partea foarte interesantă a filmului, numai că predispoziţia către comercial a stricat întreaga lucrătură măiastră. Un Beowulf mai în vârstă, încă destul de în putere, domină teritoriile din jurul său şi este literalmente invincibil. Ba chiar nemuritor. Dar eroul e scârbit de viaţa pe care o duce şi ar prefera mai degrabă moartea unei asemenea glorii. Această idee ar fi putut deveni foarte fertilă, însă obiectivul filmului devine, la fel ca la început, măcelul nejustificat. Fiul Ursului, un dragon scuipător de flăcări, dă iama în regatul tatălui. Beowulf piere odată cu odrasla sa, iar succesorul marelui rege se vede pus în situaţia de a încheia un alt pact cu diavoliţa. Sau cel puţin asta ne sugerează Robert Zemeckis în ultima scenă a filmului. Da, o găselniţă destul de drăguţă, dar poate venită prea târziu pentru cei care nu au avut răbdare să urmărească toată desfăşurarea de forţe.

Din seara de marţi am rămas cu trei idei principale: nu tot ceea ce este gratis e şi bun, tot Achmed a rămas mai amuzant, cu toate glumele pe care le-am făcut pe seama lui Beowulf şi, nu în ultimul rând, “Votaţi PIN, votaţi ursul carpatin! - Noi ne batem pentru România”.