Inspiră/Expiră

Nu, nu este bancul cu blonda care moare după ce îşi dă căştile jos de pe urechi, este vorba de un film al cărui titlu este aproape de nepronunţat pentru cei care nu cunosc japoneza.
Shinkokyu no hitsuyo, regizat de Tetsuo Shinohara, a fost ultimul film prezentat de Cinemateca Eforie în cadrul Festivalului Filmului Japonez.

A fost doar a treia sau a patra întâlnire pe care am avut-o cu cinematograful japonez. Ştiam de la început că voi avea parte de ceva special, ceva ce nu am mai întâlnit. Nu m-am înşelat decât parţial. Inspiră/Expiră nu este doar un film, ci o veritabilă terapie. Construcţia narativă nu este foarte complicată şi se potriveşte ca o mănuşă subiectului. O micuţă fermă de pe o insulă uitată de civillizaţie undeva, în arhipelagul japonez, găzduieşte, în fiecare an, câte 7-8 muncitori. Oricine este binevenit să-i ajute pe cei doi “bunici” proprietari la culesul trestiei de zahăr. Unul dintre cei mai vechi şi experimentaţi culegători spune, la un moment dat, că cei mai mulţi oameni care vin la muncă doresc să-şi regăsească rostul în viaţă, să uite că sunt rataţi sau că existenţa pe care o au îi dezamăgeşte.

Factorul moralizator nu lipseşte de aici. Opt personaje, unul mai ciudat decât celălalt, ajung să se înţeleagă de parcă ar fi trăit toată viaţa împreună. Munca uneşte, efortul înnobilează. De la jucătorul ratat de baseball până la pediatrul care şi-a pierdut motivaţia de a profesa, de la adolescenta plină de fiţe care învaţă o lecţie de viaţă, la asistenta medicală însărcinată care leşină de epuizare pentru a termina culesul în timp util, cu toţii ajung să gândească pozitiv. Fiecare poate considera că viaţa are iarăşi sens şi că întotdeauna va fi uşor să o ia de la capăt.

Filmul regizat de Shinohara pare o poveste desprinsă din copilăria la ţară pe care ai lăsat-o demult în urmă. Povestea spusă de cineastul japonez îndeamnă la o reconsiderare a valorilor pentru toată lumea. Cei şapte par nişte copii speriaţi care îşi găsesc un drum un viaţă. Învaţă că, după fiecare inspiraţie, urmează o expiraţie. Învaţă să respire odată cu lumea, află valoarea altruismului, a uitării de sine şi, mai ales, a toleranţei.

Cele mai savuroase personaje sunt, de departe, cei doi “bunici”. El, patronul casei, întotdeauna are câte o vorbă bună pentru fiecare, munceşte cât zece şi îşi tratează cât poate de bine oaspeţii. Ea, o bătrânică mereu zâmbitoare, a cărei supremă bucurie se exprimă atunci când cei mici îşi mănâncă toată mâncarea, pare că trăieşte de când lumea şi va dispărea odată cu ea.

“Respectă-i pe cei mai bătrâni decât tine” şi nu uita, ne vom descurca noi cumva şi vom ieşi la liman!