De ce iubim patinajul?

Ianuarie 2009. Helsinki. Elipsa de gheaţă din inima Hartwall Areena era pătată de sângele unei sportive care se tăiase la picior cu lama propriei patine. Speriată de adâncimea rănii şi slăbită de durerea pe care o simţea în muşchi, a găsit puterea de a părăsi gheaţa, înainte de a se prăbuşi pe o targă. Şocat, partenerul său nu a putut schiţa niciun gest.

Ultima zi de martie, acelaşi an. Bucureşti. Strada Ion Câmpineanu. O fată oarbă şi prietenul ei se îndreptau spre Universitate. El o sprijinea pe după talie şi fiecare pas al său îi dirija pe cei ai ei. Mergeau împreună şi se bazau doar pe încredere. Aşa se întâmplă şi în patinaj.

La prima vedere, acest sport pare o îndeletnicire mai artificială decât întrecerile de maraton sau concursurile de haltere. Oameni frumoşi, sănătoşi, se încalţă cu ceea ce par a fi nişte instrumente de tortură – pantofi cu lame în loc de talpă. Trebuie ani întregi de antrenament pentru a căpăta măiestria de a face aceleaşi mişcări şi pe “uscat”, şi pe fâşia îngustă, bine ascuţită, de oţel. Apoi, un patinoar înseamnă câteva mii de frigidere puse la un loc. Nu poate fi uşor de construit şi de întreţinut.

Patinajul este scump şi aristocratic. Dar, ca şi aeronautica, prin intermediul său, oamenii pot vedea sau visa la o mişcare perfectă de translaţie. Cele două lame, nu mai groase de câţiva milimetri, pot crea senzaţia unei plutiri diafane, ca mişcarea unei pânze de mătase în bătaia vântului.

De ce iubim patinajul? Pentru că poate înfăţişa vântul? Pentru că l-am asociat, fără să vrem, frumuseţii? Patinatorii de viteză au corpul deformat, cu nişte coapse imense în raport cu trunchiul. Nimic într-adevăr frumos aici. Să fie fascinaţia pentru chimia relaţiei dintre cei doi sportivi care formează o pereche pe gheaţă? Să fie puterea fizică şi mentală pe care învăţăm să o cultivăm şi la noi înşine?  Să fie patinajul o protoartă, o evoluţie a dansului în ceva şi mai fluid, şi mai expresiv? Îngemănarea dintre muzică, mişcare, acrobatică şi interpretare dă caracterul spectaculos al acestei manifestări. Pentru că patinajul artistic a depăşit cu mult graniţele unui sport.

Aşa cum teatrul sau dansul contemporan sunt acte artistice sincretice, în acelaşi mod patinajul este o artă sportivă sincretică. Pe ovalul alb, răceala gheţii se topeşte sub poveştile pe care le întruchipează oameni împinşi până dincolo de limitele lor fizice. Ridicări, sărituri, schimbări de muchii şi de direcţii, poziţii acrobatice şi artistice, piruete la viteze ameţitoare, toate se împletesc pentru a transmite un mesaj. Pe gheaţă, patinele desenează urme adânci şi un gest care în orice alt context ar părea emfatic ia alte conotaţii, mult mai profunde, mult mai personale. Singurătatea este sfâşietoare, o notă dinamică dă senzaţia de bucurie. Ilustraţiile sunt puternice, dar şi interpretarea trebuie să îndeplinească anumite rigori, altfel devine artificială, uneori chiar frizează ridicolul.

Patinatorii se formează pentru un sport şi se desăvârşesc fie într-o artă, fie într-o industrie de divertisment. Sportul este pentru mase, dar arta este universală. Culturi diferite, cu sensibilităţi distincte, înţeleg în aceleaşi feluri sensibilitatea, bucuria, tristeţea, iubirea, disperarea pe ovalul de gheaţă.

Trăim într-o lume ciudată, în care circul a devenit un divertisment rafinat şi un sport de elită s-a transformat într-un produs pentru mase. Dar oare câţi dintre cei care se bucură de spectacolul oferit în fiecare an de patinajul artistic înţeleg câtă muncă, câte cunoştinţe de gimnastică, dans, design, muzică, psihologie sau actorie trebuie investite pentru a oferi publicului până şi două minute de alunecare pe gheaţă?

Aşa (n-)am salvat Şcoala Centrală

Ascultase atent vorbele fiecăruia şi îi zâmbise celui care i-a dat o umbrelă. Pe sub impermeabil, aveam doar un tricou. A luat microfonul şi a păşit apăsat în centrul careului descris de către două garduri metalice împletite, vopsite în verde, de clădirea liceului, pe al cărei fronton scrie “MONUMENT DE ARHITECTURĂ”, şi de poarta din beton şi fier forjat care deschide curtea către strada Icoanei. Începusem deja să tremur sub ploaia din ce în ce mai deasă. Singura boxă a staţiei de amplificare era acoperită cu o cârpă albă. Vocea îi suna puţin graseiat şi piţigăiat, ca pe un disc vechi de-ale lui Moscopol. Şi-a început discursul pe un ton măsurat, care a intrat repede în crescendo. Cei aproape 30 de oameni care îl înconjurau au făcut o jumătate de pas în faţă. A avut nevoie de gesturi largi pentru a-şi arăta indignarea. Umbrela cu mâner de plastic i-a căzut, deschisă, la picioare. În momentul următor, exaltarea vorbitorului îşi atinsese apogeul. Un “NU!!!” răzleţ s-a ridicat din spatele meu. Un cameraman de la Realitatea şi-a făcut loc mai aproape de orator. Un “NU!!!” mai puternic s-a ridicat către cerul din care picăturile se răriseră.

Scena s-a petrecut la amiază, marţea trecută. Asociaţia Prietenii Şcolii Centrale, un ONG format din actuali elevi şi foşti absolvenţi, a organizat un miting de protest împotriva iniţiativei Primăriei sectorului 2 de autorizare a construirii unui turn de 14 etaje vis-a-vis de fosta şcoală de fete. Un al doilea motiv de protest era amânarea lucrărilor de consolidare a clădirii Şcolii Centrale, declarată monument de arhitectură clasa A.

Ministrul Culturii, Toader Paleologu, este cel care i-a îndemnat pe cei prezenţi la miting să strige NU! în faţa degradării fondului cultural din Bucureşti. Pe lângă acest discurs patetic, ministrul nu a mai făcut mare lucru. Venise pentru a-şi reprezenta interesele atât ca prim om al culturii din România, cât şi ca fost absolvent al Şcolii Centrale. Dar cam atât. Nu a discutat cu arhitectul semnatar al aprobării Planului Urbanistic de Detaliu(PUD) pentru firma Raptis Kavouris, care doreşte să construiască un imobil ce depăşeşte cu mult înălţimea celor din aria protejată de pe strada Icoanei, şi nici nu l-a întrebat de domnul Adrian Bucur, şeful Unităţii pentru implementarea programului Băncii Europene de Investiţii (BEI) pentru reabilitarea şcolilor, de ce nu i-a cerut lista cu firmele de construcţii autorizate de Ministerul Culturii, singurele care puteau realiza lucrările de consolidare a clădirii liceului.

Aceste lucruri au rămas pe umerii elevilor, profesorilor şi absolvenţilor Şcolii Centrale, care nu au înţeles de ce este mai uşor să acorzi o autorizaţie de construcţie într-o zonă protejată unei firme greceşti decât unei şcoli româneşti. Fosta directoare a liceului, Svetlana Bodnăraş, a dezvăluit că, în urmă cu ceva ani, a cerut o autorizaţie de construire a unui corp separat pentru elevii din clasele I-VIII, pe terenul proprietate a Şcolii Centrale. Primăria sectorului 2 s-a opus, sub pretextul că zona este protejată, cu toate că proiectul noii clădiri nu depăşea înălţimea imobilului ridicat în 1851.

O altă neclaritate a celor care au participat la miting a fost încrâncenarea reprezentantului Primăriei Generale a Capitalei, domnul Bucur, de a recondiţiona toate şcolile incluse în programul BEI de-odată. Şeful Unităţii pentru implementarea acestui program nu concepe o prioritizare a lucrărilor, deşi are de renovat patru instituţii care sunt şi monumente de arhitectură. Motivul său este cât se poate de simplu – nu poate discrimina un elev în folosul altuia. Toţi au aceleaşi nevoi. Dar clădirile, domnule Bucur,  clădirile?

Toţi visează la sfârşitul lumii

De la strâmtoarea Bering până hăăt, jos, la Capul Horn, America trăieşte prin supereroi. Dacă mai mult de trei sferturi din Lumea Nouă are un singur supererou – pe Iisus (vezi şi uriaşa statuie a Mântuitorului care ocroteşte Rio De Janeiro), partea de nord a megacontinentului adună un adevărat panteon de fiinţe supranaturale. Dovada cea mai clară este numărul imens de reviste de benzi desenate editate, răseditate şi ultrarelansate, precum şi mareea gigantică de personaje, care mai de care mai descurcăreţ şi mai bine dotat.

Într-o lume care uită, treptat, de ideea unui Creator atotputernic şi în care totul este extra super mega peta terra exa, asemenea supape de eliberare a presiunii nu sunt doar un fetiş, ci o încercare legitimă de catharsis, critică şi reconstrucţie morală. Pentru că eroii de benzi desenate au văzut lumina acestei lumi pentru a reconstrui un sistem etic zdruncinat din temelii.

Alan Moore este un britanic fără Dumnezeu. O spune chiar el, adorator al zeităţii romane Glycon, un şarpe transformat într-o “farsă”. Cu toate acestea, Moore este un scriitor genial care a ales un mediu cât se poate de postmodern de exprimare – revistele de benzi desenate. Englezul născut în Northampton a “născut” adevărate legende ale culturii media: V for Vendetta, The League of Extraodinary Gentlemen, From Hell sau mult lăudatul  Watchmen. De ce mult lăudat? Pentru că a schimbat pentru totdeauna felul în care consumatorii şi criticii privesc un roman de benzi desenate.

cei ce veghează - veritabilii şi actorii care îi interpretează

Conceptul grafic aduce cu “traducerea” în tipăritură a unei role de film. Naraţiunea are ritm, planuri multiple, ba chiar o poveste în ramă, cu rolul de a întări atmosfera apăsătoare a poveştii centrale. Personajele sunt bine conturate, aşa cum îi stă bine unei benzi desenate clasice, dar au ceva în plus. Nici până la sfârşit nu este foarte clar delimitată limita dintre bine şi rău, moral şi imoral. Cine sunt cei buni şi cine cei răi? Dilema aduce foarte bine cu situaţia reală. Dintr-o dată, Moore punea întrebări literare în cadrul unui gen cât se poate de consumerist. Cei care veghează se transferă, astfel, din mass-media înspre literatură.

Alan Moore a redactat scenariul pentru Watchmen din aproape în aproape, între 1986 şi 1988. Ajutat de artiştii Dave Gibbons şi John Higgins, scriitorul a imaginat o lume în care supereroii există la fiecare colţ de stradă. Ba sunt atât de comuni, încât sunt folosiţi pe post de agenţi operativi de guvern, iar activitatea lor incognito este scoasă în afara legii.

Autorii seriei au împărţit povestea în 12 capitole. Fiecare se încheie cu un moto specific şi reprezintă o nouă oră către ceasul al doisprezecelea, momentul Judecăţii de Apoi.

Povestea se leagă din mai multe fire epice, prin ochii mai multor personaje, dar şi cu ajutorul a numeroase flashback-uri. Cele mai interesante personaje sunt Dr. Manhattan, Ozymandias şi Rorshach. Dacă primul reprezintă întruparea unui principiu din fizica cuantică (la nivelul cuantelor, timpul şi spaţiul nu sunt relative; cele mai mici particule trăiesc un prezent continuu şi pot fi în două locuri în acelaşi timp; trecutul, prezentul şi viitorul sunt simultane), un individ care se îndepărtează treptat de condiţia umană şi de principiile etice, Ozymandias (numele grecesc al faraonului Ramses al II-lea) este un idealist dispus la sacrificii morale uriaşe pentru a stabili pacea şi unitatea mondiale.

De departe centrul tuturor energiilor acestei opere, Rorschach este un individ schizofrenic, obsesiv şi peste măsură de moral. După o copilărie traumatizantă, Walter Kovacs decide că nu este dispus la niciun compromis. Aşa că îşi construieşte o identitate paralelă, un justiţiar singuratic de o inteligenţă sclipitoare şi o cruzime pe măsură. Rorschach este o mască făcută dintr-un material ce imită petele de cerneală ale cunoscutului test. Că materialul nu cunoaşte decât tonuri de alb şi negru este simptomatic pentru specificul personajului. R aspiră la purificarea unei lumi pe care o vede coruptă şi roasă de putregaiul promiscuităţii.

Deşi 20th Century Fox cumpărase de prin 1988 drepturile de transpunere a Celor care veghează pentru marele ecran, filmul a ieşit abia anul acesta, însă produs de Warner Bros. Dar nu înainte de o reeditare a benzilor desenate originale direct în suport video. Acestea erau disponibile pe YouTube, chiar şi în format HD (au fost retrase din cauza unei plângeri din partea Warner).

Spuneam la început că America trăieşte prin supereroi. Ei bine, 2009 cunoaşte o revigorare puternică a cultului pentru supraoameni, atât în cinematografie, cât şi în politică. În acest context, întrebarea care se ridică este: Cu cine se aseamănă noul supererou al Americii, al 44-lea? Ştim că avea drepturile de promovare a propriei imagini încă de prin 2004, dar numai anul acesta şi-a reuşit şi el superproducţia. Să fie oare Ozymandias cel bine intenţionat, dar rău orientat? Sau tot-mai-departe-de-umanul Dr. Manhattan? Nu cumva ultramoralul Rorschach, transformat de copilăria sa într-un crud schizofrenic? Cu siguranţă întreaga lume speră să nu fie eroul din Povestirile Corăbiei Negre, romanul în ramă din Watchmen. Protagonistul povestirii din povestire este împins de propria nebunie să ucidă mulţi nevinovaţi şi să îşi atace propria familie, convins că luptă împotriva unor piraţi. Astfel ajunge să împartă puntea chiar cu “cei răi”…