Sunt fericit

Sunt fericit. Cele mai mari vedete vin la mine acasă, aproape pe gratis…dacă deschid televizorul sau intru pe net. Cele mai frumoase femei îmi zâmbesc languros…de pe copertele revistelor. Toţi miticii îmi vorbesc numai mie…când sunt singur în faţa televizorului. Iubirea mea vine acasă şi mă ţine în braţe întreaga noapte…în visele mele. Mă simt odihnit şi eliberat de greutăţi…atunci când dorm.

Jamie Oliver îmi spune cum să gătesc cele mai tari mâncăruri…dacă îi deschid cartea. Călătoresc prin cele mai periculoase regiuni ale planetei şi ale universului, trăiesc în universuri paralele, sunt explorator, cuceritor, ucigaş, condamnat, îndrăgostit, rege, cerşetor, afacerist de succes, filosof…atunci când citesc o carte. Sunt vedetă…când scriu la ziar. Toată lumea mă ştie…când mă înjură în comentarii şi îmi spune pe nume. Hai să ne tutuim cu toţii! Sunt fericit. Voi nu sunteţi?

Scrisoare către fiica mea

Draga mea,

Mai ţii minte discuţia despre olărit, oale, străchini şi lut pe care am avut-o mai demult? Ţin minte că ai fost fascinată de misterul acestui meşteşug. Şi pe bună dreptate. Atunci, ţi-am spus că olarul este un adevărat magician. De ce? Din mai multe motive. În primul rând, pentru că lucrează cu lutul, adică face lucruri din pământ. Este fascinant, e un atribut al lui Dumnezeu – creaţia, având ca punct de pornire o substanţă fundamentală. Şi apoi, faptul că acele obiecte create de olar au propria lor viaţă. Acest meşter e un Dumnezeu mai mic, dacă ne permitem îndrăzneala să-i spunem aşa.

Ei bine, gândeşte-te la roata pe care se naşte vasul din lut. Extraordinară invenţie, dar nu este decât o lume redusă la mărimea unei jumătăţi de om. Imaginează-ţi că mişcarea acestui instrument este, de fapt, mişcarea întregii planete. Odată cu roata,  toată creaţia se învârteşte, inclusiv timpul. Acum închipuieşte-ţi că masa aceea informă de lut este personalitatea unui om. Vine pe lume cu elementele de bază – acea grămăjoară de pământ, dar are nevoie de nişte mâini abile ca să-i dea o formă precisă. Mai apoi, apa şi câteva retuşuri sumare o desăvârşesc. Celelalte atribute care o fac întreagă le primeşte de la mişcarea continuă a roţii. Timpul trece, fiecare persoană îşi stabileşte axa, un sistem de convingeri şi de valori, iar întâmplările prin care trece şi oamenii pe care îi cunoaşte o ajută să devină un întreg.

Vine un moment, însă, în viaţa fiecărui om, pe care doar el singur îl poate trece. Şi trebuie să îl treacă pentru a se putea numi adult sau întreg. Vasul de lut intră în cuptor. Aici, exteriorul, până acum fragil şi vulnerabil, crapă sau devine tare, de netrecut. Din această clipă încolo, schimbările provocate de mediul înconjurător nu sunt decât fie minore, fie critice. Un vas de lut ars şi smălţuit este casant, poate fi zgâriat, ciobit sau complet distrus. Aşa este şi cu oricare dintre noi.

Aşa s-a întâmplat şi cu mine. Mi-am petrecut primele clipe în cuptor, acolo unde vei intra şi tu în curând. Timpul petrecut în cuptor se numeşte între oameni proba de maturizare. Şi, negreşit, testul acesta e dureros. Maturizarea implică alegere şi responsabilitate. Maturizarea înseamnă cost de oportunitate. Adică plăteşti cu tot ceea ce ai putea face drumul pe care te-ai hotărât să îl urmezi.

Cu aproape un an în urmă, eu şi mama ta am trecut fiecare printr-un asemenea examen. Şi motivele îmi sunt neclare încă, dar cred că cele mai însemnate sunt orgoliul şi confortul. Orgoliul meu, pe care l-am urmat cu ochii închişi exact când nu trebuia şi confortul de care am ţinut neapărat să mă bucur un pic prea mult.

Îţi spun aceste lucruri pentru că ele te afectează direct, ca să ştii ce te va face să suferi atât de mult. La puţin timp după ce am întâlnit-o pe mama ta (căreia îi semeni atât de mult – eşti la fel de frumoasă ca ea, cu părul tău castaniu şi ochii mari, de culoarea alunei de pădure, îmbogăţiţi cu aproape imperceptibile vinişoare verzi. Ai acelaşi zâmbet şi aceleaşi luminiţe în priviri când radiezi de fericire, aceeaşi piele fină ca o frunzuliţă de-abia răsărită…), am ştiut că este femeia care îmi va umple inima. Şi aşa a fost. Şi-a găsit un loc făcut special creat pentru ea în sufletul şi în fiinţa mea.

Dar eram încă pe roată atunci, iar adânciturile create de mâinile olarului tot mai scoteau la iveală modelul care urma să mă împodobească. Şi m-am îndoit de ea. O dată, de două ori, de trei ori. Nu am ştiut deloc să învăţ din greşeli şi nu am avut curajul să îmi înfrunt îndoielile. Am ţinut la orgoliul meu, pe care credeam că ea mi-l calcă în picioare. Am ţinut la confortul învârtelii mele pe roata cea tocită de lemn şi mi-a fost frică să sar în cuptor, ca să mă cizelez. Eu te-am ucis. Eu am fost cel care te-a adus înapoi în nefiinţă. Şi îţi scriu această epistolă ca să ştii pe cine să dai vina sau ca să hotărăşti singură dacă vrei să mă ierţi.

Vezi tu, a treia oară, mama ta şi-a pierdut definitiv încrederea în mine, în adevărul care stătea între noi. În doar opt luni, acest adevăr s-a împrăştiat î neant. Sentimentele au rămas acolo, puternice şi poate neschimbate, dar legătura s-a rupt. Şi, în următoarea lună, am trecut în istorie. Şi eu, şi tu. Când am primit vestea că nu mai sunt în gândurile ei cum eram înainte, am crezut că întreg Soarele s-a prăvălit peste Pământ şi m-a transformat într-un mănunchi neputincios de vapori, un mol de gaze gata să se descompună în cele mai mici particole şi să se dizolve în Nimicul primordial.

De ce m-am simţit aşa? Pentru că mi-am realizat greşeala. Cu nouă luni mai devreme, când renunţasem la ea, eram convins că făcusem alegerea bună. Dar nu a fost aşa. Încă o iubeam. Ce spun, încă o iubesc. Însă realitatea este alta. Chiar dacă nimic nu este imposibil, am ştiut că nu mai pot face nimic să o câştig înapoi, deoarece eu eram vinovat că o pierdusem. Eu îi dădusem drumul. Degeaba m-am înfuriat, degeaba i-am reproşat cât în lună şi în stele, degeaba am dat vina pe toată lumea. Eu o purtam şi îmi era prea greu să accept aşa ceva.

Da, eu te-am ucis, în acelaşi interval cât ar fi durat plămădirea şi naşterea ta. Acum, am rămas cu locul meu în cuptor, cu o cicatrice fină şi bine ascunsă, care se va vindeca greu, dacă se va tămădui vreodată. Pentru că asta uitasem să îţi spun. Oricât de întregi am fi, când ieşim din cuptor, fiecare dintre noi are câte o rană. Şi numai de noi depinde cum o acoperim sau cum o cârpim.

Ţine minte atât – când vei veni pe lume, învaţă din greşeli şi nu-ţi fie teamă să te arunci în gol, cu ochii închişi, câteodată. Cel mai mult contează să fii hotărâtă. Căci rănile toţi le avem.

Ai rămas o grămăjoară de lut uscat, trântită pe roata încercată de vreme a acestui olar. Dacă şi-a pierdut picioarele, meşterul nu mai poate să învârtă bucata de lemn în formă circulară care imprimă acea mişcare miraculoasă. Dacă şi-a pierdut mâinile, acest artist nu mai poate modela bulgărele tău de ţărână. Dacă şi-a pierdut inima, degeaba îţi dă formă, căci nu vei avea nicicând viaţă. Dacă şi-a pierdut capul, te vei învârti la nesfârşit, fără o ţintă anume şi fără a veni pe lume. Oricare din aceste variante este posibilă, pentru că ea a fost o parte din mine şi a lăsat un gol când i-am cerut să plece. Acum sunt iarăşi jumătate, mi-a rămas numai speranţa. Ferice de cel fără de speranţă, căci el este liber!

Te pupă tata.

De ce iubim patinajul?

Ianuarie 2009. Helsinki. Elipsa de gheaţă din inima Hartwall Areena era pătată de sângele unei sportive care se tăiase la picior cu lama propriei patine. Speriată de adâncimea rănii şi slăbită de durerea pe care o simţea în muşchi, a găsit puterea de a părăsi gheaţa, înainte de a se prăbuşi pe o targă. Şocat, partenerul său nu a putut schiţa niciun gest.

Ultima zi de martie, acelaşi an. Bucureşti. Strada Ion Câmpineanu. O fată oarbă şi prietenul ei se îndreptau spre Universitate. El o sprijinea pe după talie şi fiecare pas al său îi dirija pe cei ai ei. Mergeau împreună şi se bazau doar pe încredere. Aşa se întâmplă şi în patinaj.

La prima vedere, acest sport pare o îndeletnicire mai artificială decât întrecerile de maraton sau concursurile de haltere. Oameni frumoşi, sănătoşi, se încalţă cu ceea ce par a fi nişte instrumente de tortură – pantofi cu lame în loc de talpă. Trebuie ani întregi de antrenament pentru a căpăta măiestria de a face aceleaşi mişcări şi pe “uscat”, şi pe fâşia îngustă, bine ascuţită, de oţel. Apoi, un patinoar înseamnă câteva mii de frigidere puse la un loc. Nu poate fi uşor de construit şi de întreţinut.

Patinajul este scump şi aristocratic. Dar, ca şi aeronautica, prin intermediul său, oamenii pot vedea sau visa la o mişcare perfectă de translaţie. Cele două lame, nu mai groase de câţiva milimetri, pot crea senzaţia unei plutiri diafane, ca mişcarea unei pânze de mătase în bătaia vântului.

De ce iubim patinajul? Pentru că poate înfăţişa vântul? Pentru că l-am asociat, fără să vrem, frumuseţii? Patinatorii de viteză au corpul deformat, cu nişte coapse imense în raport cu trunchiul. Nimic într-adevăr frumos aici. Să fie fascinaţia pentru chimia relaţiei dintre cei doi sportivi care formează o pereche pe gheaţă? Să fie puterea fizică şi mentală pe care învăţăm să o cultivăm şi la noi înşine?  Să fie patinajul o protoartă, o evoluţie a dansului în ceva şi mai fluid, şi mai expresiv? Îngemănarea dintre muzică, mişcare, acrobatică şi interpretare dă caracterul spectaculos al acestei manifestări. Pentru că patinajul artistic a depăşit cu mult graniţele unui sport.

Aşa cum teatrul sau dansul contemporan sunt acte artistice sincretice, în acelaşi mod patinajul este o artă sportivă sincretică. Pe ovalul alb, răceala gheţii se topeşte sub poveştile pe care le întruchipează oameni împinşi până dincolo de limitele lor fizice. Ridicări, sărituri, schimbări de muchii şi de direcţii, poziţii acrobatice şi artistice, piruete la viteze ameţitoare, toate se împletesc pentru a transmite un mesaj. Pe gheaţă, patinele desenează urme adânci şi un gest care în orice alt context ar părea emfatic ia alte conotaţii, mult mai profunde, mult mai personale. Singurătatea este sfâşietoare, o notă dinamică dă senzaţia de bucurie. Ilustraţiile sunt puternice, dar şi interpretarea trebuie să îndeplinească anumite rigori, altfel devine artificială, uneori chiar frizează ridicolul.

Patinatorii se formează pentru un sport şi se desăvârşesc fie într-o artă, fie într-o industrie de divertisment. Sportul este pentru mase, dar arta este universală. Culturi diferite, cu sensibilităţi distincte, înţeleg în aceleaşi feluri sensibilitatea, bucuria, tristeţea, iubirea, disperarea pe ovalul de gheaţă.

Trăim într-o lume ciudată, în care circul a devenit un divertisment rafinat şi un sport de elită s-a transformat într-un produs pentru mase. Dar oare câţi dintre cei care se bucură de spectacolul oferit în fiecare an de patinajul artistic înţeleg câtă muncă, câte cunoştinţe de gimnastică, dans, design, muzică, psihologie sau actorie trebuie investite pentru a oferi publicului până şi două minute de alunecare pe gheaţă?