Redingota cu turban

În urmă cu aproape 19 secole, orăşelul Juliomagus din Galia adăpostea, la fel ca multe alte asemenea aşezări, un amfiteatru. Şi unde era un amfiteatru, erau şi gladiatori.

Nu am înţeles niciodată fascinaţia oamenilor pentru spectacole sângeroase. Trebuie să fie ceva legat de eliberarea de constrângeri, de sentimente negative, prin intermediul altcuiva. La sfârşitul încleştării dintre doi luptători în arenă, spectatorii ieşeau liniştiţi prin aşa-numitele vomitoria, învingătorul era aplaudat şi aclamat, dar învinsul părăsea amfiteatrul pe propriu-i scut. Cu siguranţă că, pentru galo-romanii din Juliomagus, luptele dintre adversari foarte echilibraţi erau cele mai pasionante. Cei doi gladiatori îşi măsurau puterile până unul dintre ei greşea sau, epuizat, cădea în capcana celuilalt.

Pentru un fiu al actualului Juliomagus (Angers), cel fără lupte până la moarte şi fără amfiteatre cu asemenea puneri în scenă, duelul dintre doi sclavi obligaţi să îşi plătească dreptul de a mai trăi încă o vreme cu preţul sângelui a părut foarte real. O mie nouă sute de ani mai târziu, dar în altă arenă. Una acoperită cu iarbă, unde sportivitatea, eleganţa, rezistenţa şi spiritul de competiţie dictează, iar victoriile sunt plătite în monede şi puncte ATP.

“We want more! We want more!”, a strigat mulţimea însetată de spectacol. Nicolas Mahut, din Angers, i-a privit pierdut, cu o fărâmă de mustrare în ochi, şi i-a spus limpede arbitrului de scaun: “Cred că ar trebui să încheiem acum”. Adversarul său, un gigant al Lumii Noi, John Isner, din Carolina de Nord, îşi căra cu dificultate cele 110 kilograme pe membrele care păreau prea firave pentru o fiinţă atât de masivă. Din înaltul celor 2,06 metri ai săi, Isner urmărea hipnotizat, cu un rictus şmecheresc pe faţă, pledoaria colegului său de suferinţă.

Era a doua zi de înfruntare, a zecea oră de duel, a şaptea doar în setul al cincilea. Tricoul colosului american era transparent din cauza transpiraţiei, dar tenismanul francez părea la fel de sprinţar ca în primele minute ale celui mai lungi meci din istoria oficială a tenisului.

Partida, contând pentru primul tur al turneului de la Wimbledon de anul acesta, s-a întins pe trei zile şi a măsurat 11 ore şi 5 minute. Toate recordurile înregistrate până acum în orice competiţie de tenis s-au culcat la pământ, zdrobite de numerele stabilite în această întâlnire ca de suflul unei explozii nucleare.

La final, au părăsit amândoi terenul pe propriile picioare, ba au fost şi premiaţi pentru uluitoarea performanţă de a nu reuşi să învingă serviciul adversarului vreme de şapte ore. Exact ca doi gladiatori care se ţin unul de altul şi nu reuşesc să-şi dea lovitura decisivă. Iar mulţimea cere mai mult.

“Este un maraton. Ba nu, este mai lung decât un maraton”. Caracterizarea, concisă şi perfectă, îi aparţine lui Venus Williams.

Fratele verişoarei unchiului tatălui surorii cumnatei socrului vecinei vărului de-al doilea al prietenului surorii unei prietene a unei tipe care a apărut o dată, din greşeală, la televizor, pe jumătate goală, a ieşit la un suc la terasa de la colţul blocului din Drumul Taberei cu fiica prietenei cumnatului soţiei unui tip care a jucat o scenă într-un film cu piticul porno. Uite ce tare e fufa cu care te-ai întâlnit la un pahar de vorbă, măi băiete!

…şi, pentru că le pasă de el, “poate prea mult”, trimit scrisori ca în filmele cu Colombo. Adică din acelea care aduc prea mult cu poeziile dadaiste. Se iau câteva ziare, de preferat tabloide, că sunt mai colorate, se decupează litere sau cuvinte din titluri şi se lipesc pe o foaie albă. A4, velină, că după aceea seamănă cu o temă pentru acasă a vreunui elev de clasa a IX-a. Scrisorile (anonime!) astfel rezultate se trimit la FRF şi LPF, adică organele principale din “sportul” românesc. Cel cu balonul rotund, lucios şi creierul de aceeaşi natură.

Dar, de vreme ce oamenii care fac asemenea acte sunt perseverenţi, nu se opresc doar la asemenea gesturi de amatori. Aşa că au trecut la nivelul următor – mâzgălirea maşinilor, bineînţeles. Acelaşi mesaj (Ne pasă de sport, poate prea mult), de această dată cu vopsea. “Prietenoasă”, a caracterizat-o Marius Niculae, atacantul echipei Dinamo Bucureşti. Păi da, s-a luat la prima spălare. “Probabil că vor să transmită un mesaj”, a conchis jucătorul echipei din capitală. Da, asta trebuie să fie! Bine că şi-a dat Mariusică seama, că altfel rămâneam definitiv în beznă. Aceeaşi beznă din care s-a născut culoarea vehiculelor celor trei fotbalişti “agresaţi” de vopseaua binevoitoare.

Ciudat sau nu, toate cele trei maşini – a lui Costin Lazăr, a lui Bogdan Stelea şi a fostului judoka Niculae – sunt SUV-uri negre. Probabil că vreun copilaş silitor şi creativ le-a confundat cu tabla de la şcoală…