Regina care nu şi-a cunoscut regele

De când am început să văd şi să judec lucrurile din jurul meu, nu mi-am putut imagina o regină fără perechea sa, regele. De fapt, în buna tradiţie carpato-danubiano-pontico-balcanică, nu cred să fi existat, conform prevederilor legii salice, vreo conducătoare de stat care să nu se fi măritat. Tocmai de aceea, am fost foarte bulversat când am aflat că Anglia a avut şi are o regină. Atât. Fără pereche. Sau, dacă există un “el”, cu siguranţă a fost castrat juridic.

Pentru cei care, după ce au vizionat “The queen”, au considerat că Helen Mirren este mama tuturor actriţelor de pe astă lume (printre aceştia m-am numărat şi eu), v-aţi (ne-am?) înşelat. Pe Helen o detronase, cu şapte-opt ani mai devreme, o actriţă cu vreo 30 de ani mai tânără. Cate Blanchett dă lecţii de actorie în Elizabeth al pakistanezului (sic!) Shekhar Kapur. Mai interesant, Cate s-a născut în fosta colonie elisabetană, actual semidominion britanic, Australia, singura ţară-continent.

De fapt, Catherine Elise Blanchett, pe numele său întreg, interpretează în drama istorică o femeie care a fost cu vreo 15-20 de centimetri mai scundă (australianca măsoară 1,74 metri). Estimările specialiştilor o situează pe întâia Elisabetă a Marii Britanii pe la 1,57-1,65 metri înălţime. Chiar Paul Hentzner, un vizitator german la curtea acesteia, o caracteriza pe regină drept “o femeie nici prea înaltă, nici prea scundă”. Asta se petrecea pe când Elisabeta trecuse bine de 60 de ani.

Filmul prezintă mai romanţat povestea unuia dintre cei mai impresionanţi monarhi ai tuturor timpurilor. Şi, culmea, este vorba de o femeie. Elisabeta a luat o ţară în descompunere şi nu numai că a transformat-o în cel mai mare şi mai puternic imperiu colonial, dar şi în prima putere navală a lumii. Doar în 45 de ani. Elizabeth este jucat foarte curat, în cel mai pur stil englezesc. Pe lângă Albert Fiennes, care îl întruchipează pe singurul amant al Elisabetei, un anume Robert Dandy, filmul îl mai are în distribuţie şi pe ultratalentatul Geoffrey Rush, care îl interpretează cu forţă şi rezervă pe sfătuitorul reginei. Veţi fi plăcut surprinşi de satisfăcătoarea evoluţie a puştiului teribil Eric Cantona, în rolul ambasadorului francez.

În încheiere, aş vrea să adaug că, în 38 de ani de viaţă, şarmanta Cate a strâns mai multe aprecieri şi a jucat în pelicule mai bune decât a reuşit Helen Mirren în 62. Mai mult, Cate aşteaptă al treilea copil, poate o surioară pentru ceilalţi doi fraţi mai mari. Spuneţi-mi, bunicuţa Helen a reuşit aşa ceva?

Sensibilitatea înţeleasă în diferite moduri

Alexandra împlineşte mâine vârsta de la care poate începe, în mod legal, să ia decizii pentru ea însăşi. La ora la care public acest post, Alexandra (sau Andra, cum îi spun eu) are încă 17 ani.

Vineri seară, am avut onoarea să ies cu sora Alexandrei. Pe un frig tăios, ne plimbam încetişor către palatul Bragadiru, unde avea loc al patrulea spectacol din cadrul Festivalului Internaţional de Muzică de Cameră Sonoro. Reprezentaţia de vineri s-a numit Anotimpurile. Sugestiv, aş putea spune, pentru că 11 artişti ne-au vrăjit pe muzica unor Vivaldi sau Astor Piazzolla.

Când românul de la vioara întâi a mângâiat cu arcuşul primul acord al Primăverii lui Vivaldi, toate fibrele nervoase din aria auditivă a cortexului celor câteva zeci de persoane din public au tresărit cu un vibrato îmbătat de un sunet aproape dumnezeiesc. Notele se transferau în mişcări ale braţelor care împingeau sunetul până în spaţiile intermoleculare ale substanţei umane. Timp de mai bine de o oră, cei şapte interpreţi au povestit - cu patos, cu energie, cu optimism, cu tristeţe, cu dragoste, cu amărăciune, cu speranţă. Timp de mai mult de oră, cei şapte au adus înapoi o vreme demult uitată. O vreme a balurilor, a trăsurilor, a lirismului ostentativ, a feţelor pudrate şi a perucilor înalte. Dar mai ales o vreme în care sensibilitatea avea un înţeles profund şi intens.

Apoi a păşit pe scenă un argentinian. Avea pe umăr un bandoneon. S-a asezat în faţa pianului şi a dezlănţuit un izvor de senzualitate. Muzica lui Piazzolla are un singur lucru în comun cu cea a lui Vivaldi. Pare ciudat, au trăit la aproape trei secole distanţă. Unul a scris muzică de cameră, altul a scris tangouri. Antonio este caracterizat de o armonie specifică şcolii italiene a secolelor XVII-XVIII, pe când Astor se remarcă prin alternanţa dintre acordurile calde şi cele pasionale, chiar violente.

Singurul teren comun dintre cei doi este sensibilitatea. Vivaldi emană fineţe şi gingăşie, iar la Piazzolla cele două trăsături sunt subtile, sugerate de o senzualitate specifică începutului secolului trecut. Două stiluri diferite de muzică, două lumi aproape complet diferite, dar aceiaşi numitori comuni - omul şi sentimentele sale.

Aş putea stabili aceeaşi corepondenţă între Alexandra şi sora ei mai mare, dar la o scară mult redusă. Dacă Astor Piazzolla se năştea la 300 de ani după Antonio Vivaldi, Alexandra s-a născut la ceva mai mult de patru ani după sora sa. Şi amândouă înţeleg sensibilitatea în două sensuri diferite, deşi au mult mai multe în comun decât cei doi celebri compozitori.

Sora mai mare simte ca Vivaldi şi se exprimă deseori ca Piazzolla, iar Alexandra simte ca Piazzolla şi se exprimă ca Piazzolla. Exploziv, drăgăstos, apoi din nou exploziv, final de operă, în plină forţă.

La mulţi, mulţi ani lângă noi, Alexandra! Şi să nu uiţi niciodată cum ai fost la 18 ani!

Războiul care trebuie perpetuat

Am trăit de când mă ştiu lângă trei persoane de sex feminin: mama, sora şi bunica mea. Totuşi, am o fire destul de introvertă. Asta nu înseamnă că nu sunt empatic. De aceea, îmi place să cred că înţeleg în alt grad sentimentele persoanelor care mă înconjoară. În alt grad faţă de alţi bărbaţi, adică.

Mă voi depărta puţin de subiectele politico-diplomatice şi am să vorbesc astăzi despre femei. Ce nu s-a spus despre ele? Ce nu s-a scris despre ele? Consider că multe secole de-acum înainte femeia va suscita fascinaţia şi, bineînţeles, admiraţia sexului opus.Paradoxal este că inversul nu se aplică întotdeauna. Femeile nu admiră întotdeauna bărbaţii. De cele mai multe ori, o femeie are nevoie de un bărbat. De şi mai multe ori, un bărbat iubeşte o femeie. Sau mai multe, după caz. Aceasta este una dintre sursele diferenţei fundamentale dintre sexe.

Nu cred în caracterizarea biblică a femeii, pentru că ea nu este întotdeauna cea care conduce în păcat. Adevărat, femeile sunt cele care învârt lumea. Fără ele, noţiunea de proprietate privată poate că nici nu ar fi existat. Adevărat, femeile sunt de cele mai multe ori mai ambiţioase decât bărbaţii. Dar pentru că bărbaţii au nevoie de asta. Şi încă ceva - poate că mulţi dintre bărbaţi consideră că pot “fraieri” persoanele de sex opus sau le pot “vrăji”. Să fim serioşi, oricâtă nevoie ar avea o femeie de afecţiune, nimănui nu-i place un om superficial sau nesimţit.

Chiar dacă par puţin disperat, nu sunt. În plus, poate că sunt ultimul om din lume care ar trebui să abordeze acest subiect, dar trăiesc de mai bine de 20 de ani lângă nişte femei. Şi am învăţat “să nu fac şi eu aşa ca ceilalţi bărbaţi când am să cresc mare”.

Consider, fără nicio urmă de iraţionalitate, că femeile sunt mult subestimate în societatea de astăzi. Sunt convins că revistele care le sunt dedicate nu sunt decât o crimă şi că nu le întăresc deloc încrederea în sine. Dimpotrivă. Ne e prea teamă de schimbare. Pentru cei care cred în egalitatea între sexe: pentru ca femeia şi bărbatul să fie egali, trebuie ca problemele care îi privesc pe fiecare în parte să fie tratate în sensul profitului pentru fiecare în parte. Sunteţi convinşi că puteţi clasa oamenii pe categorii? Sunteţi siguri că o femeie nu poate face treaba unui bărbat? Să vă spun ceva - nu cunosc foarte mulţi bărbaţi mai morali decât femeile pe care le ştiu. Poate că eu sunt o excepţie…

Mafia pe viaţă, fraţi de fapt

Foarte interesant ce s-a întâmplat astăzi. Cinci noiembrie 2007 a fost încununarea a două luni de război rece. Şi băieţii care ne reprezintă au ales calea cea mai simplă - în loc să îşi asume răspunderea pentru ceea ce au făcut, au lăsat să treacă termenul. Astfel, un proiect de lege nu doar aberant, ci de-a dreptul mafiot, totalitarist, a fost aprobat în lipsa unei dezbateri.

Dacă nu mă credeţi, căutaţi aici http://www.cameradeputatilor.ro/pls/caseta/eCaseta.OrdineZi

Veţi vedea ce amendamente la Legea învăţământului a instituit un proiect de lege aprobat din lipsa (mimată sau nu) de interes a organului legislativ al României.

Se poate să mă fi înşelat. Dezbatere a existat. Studenţii au lătrat după caravană, rectozaurii au trecut liniştiţi. Studenţii au ameninţat cu proteste, legislativii au modificat şi mai adânc textul legii. Şi asta cu vreo lună-două înainte de ziua de luni, 5.11.2007.
Aşadar, astăzi s-a stabilit că rectorii pot candida pentru mandate pe viaţă. Asta pentru că legea nr.84/1995 a fost descompletată tocmai la pasajul care-i obliga pe conducătorii facultăţilor/universităţilor de pe la noi să conducă cel mult două mandate de patru ani(în toată viaţa, nu doar într-un deceniu). Încă o minune “din tastatură” este inutilitatea confirmării şefilor de universitate de către ministrul de resort. Că doar instituţiile de învăţământ superior TREBUIE să fie autonome, nu-i aşa? Copii, faceţi frumos cu mâna la nenea dictator, începe dinastia!

Departamentul financiar a fost întărit, într-o ultimă sclipire de geniu, cu preşedintele de facultate, care va putea lua decizii cu privire la finanţele acstei instituţii. Cine este acest preşedinte şi care-i treaba cu el? Nimeni nu cred că ştie răspunsurile cu adevărat. Cert este că aceşti preşedinţi sunt fie foşti rectori care vor o parte din tort, fie buni prieteni ai actualilor rectori, poate viitori urmaşi pe tronul facultăţilor/universităţilor.

ACESTA NU ESTE UN POST, CI UN MESAJ DE PROTEST. MAFIA NU A FOST ŞI NU VA FI NICIODATĂ LEGALĂ. POATE NU ÎN ALTE ŢĂRI DIN AFARA ROMÂNIEI.

Înapoi!

Fiecare urcuş trebuie coborât şi fiecare val se întoarce, până la urmă, în larg, de unde a venit.

Cu 550.000 de indivizi prezenţi în mod oficial pe teritoriul Italiei, România învinge toate etniile conlocuitoare din Cizmă. Ioana Răduca spunea, într-un reportaj difuzat pe postul naţional sâmbătă, la amiază, că numărul românilor depăşeşte un milion de persoane, toate aflate “la muncă” în ţara papilor.

Exodul a început prin 96-97, când unii dintre noi ajunseseră la ultima gaură de la curea, şi încă era largă pe gât. Panta ascendentă a continuat prin 99-2000, atingând un vârf la intrarea ţării noastre în UE. Dar până la momentul “undă verde în spaţiul Schengen”, românii formau deja comunităţi importante în Germania, Spania, Italia, Grecia sau Franţa. Nici nu mai aduc vorba de Anglia, pentru că “insula” este un caz cu totul special.

Anglia ar fi trebuit să fie un semnal de alarmă pentru nişte autorităţi române cu altceva decât tărâţe şi “mălai” sau “caş” în cap. Mai ales că bulgarii nu se bucurau de un asemenea tratament preferenţial cu al românaşilor noştri. De ce? Pentru că britanicii se fripseseră deja cu etnicii noştri mai tuciurii şi cu “cetăţenii” care se duseseră acolo să muncească împotriva legii.

Anul trecut, dezbaterea includea Spania, o ţară cu o atitudine mai permisivă faţă de imigranţi în comparaţie cu insularii. Jurnalele din fiecare săptămână duduiau de ştiri despre foştii sau actualii căpşunari din ţara lui Cervantes.

Anul acesta, refluxul nu a lovit doar fotbalul românesc în cupele europene, ci şi prezenţa românească într-o ţară care, pe lângă Franţa, ne este prietenă aproape necondiţionat. Italia a cunoscut, la mijlocul anului 2007, o razvrătire de tip englezesc la adresa românilor. Numai că de data asta, este vorba de toţi cei un milion - fie că muncesc într-adevăr, fie că păcălesc legea în cele mai diverse moduri.

După episodul Mailat si tragedia Giovannei, mai multe dezbateri au revenit pe tapet: rrom sau ţigan?; rromân sau român?; neonazismul şi neofascismul îşi pot reafirma doctrinele, într-o ţară care a cunoscut ororile celui de-al doilea razboi mondial tot atât de mult pe cât le-a cunoscut şi Germania? şi în ce măsură am devenit evreii noii Europe?

Ameninţarea femeii în lacrimi de la înmormântarea Giovannei Reggiani (înhumată cu o audienţă demnă de o regină) mi-a sugerat măcelurile de pe străzile oraşelor Germaniei antebelice sau repetarea istoriei - cam în acelaşi moment al secolului trecut, fascismul şi nazismul se năşteau la câteva sute de kilometri depărtare unul de altul. Ce isterii au creat aceste două psihoze, este prea mult ca să descriu într-un amărât de post.

I cann!

Internet Corporation for Assigned Names and Numbers are doua sedii, cam la fel de intereant plasate: in California, la Marina del Rey si in Belgia, la Bruxelles. Daca amplasarea primului sediu legitimeaza aceasta corporatie ca organ major al partii juridice a webului, al doilea ii intareste caracterul global (capitala Belgiei este una dintre cele trei “resedinte” ale UE si centrul administrativ al NATO). Totusi, ICANN este un parteneriat public-privat cu Ministerul Comertului din SUA, un ONG care joaca rolul unui OSIM al internetului. De-aici pleaca toate numele de domenii, atribuite prin Domain Name System (acel ultracelebru DNS).

ICANN are si reprezentante regionale in Africa, America de Sud sau Orientul Mijlociu. Una dintre intrunirile publice ale organizatiei a avut loc anul acesta la Bucuresti. Corporatia are printre angajati oameni de nationalitati diferite, de la americani la australieni, olandezi, britanici sau francezi.

Structura ICANN include numeroase organizatii si comitete, cu atributii in administrarea tuturor adreselor, numelor si denumirilor prezente pe web. Aceasta structura a dezvoltat un sistem specific de atribuire a domeniilor in reteaua mondiala. Astfel, ICANN lucreaza la internationalizarea schimbului de date, prin redirectionarea fluxului de informatii de pe web si inafara Americii de Nord.

Asta scriu oamenii care se ocupa de site-ul ICANN. Pentru ca da, cine imparte parte-si face, pana si organul care structureaza numele de pe web are site-ul sau: http://www.icann.org

Urmatoarea sursa de mare incredere este Wikipedia. ICANN are un articol destul de bogat in informatii, un istoric mai detaliat si probabil scris de un PR de la organizatie. Se pare ca ICANN a fost o initiativa guvernamentala americana, pentru ca in 1998 un departament al Ministerului Comertului a propus un proiect de reglementare si structurare a nou-nascutului si deja globalului internet. Obiectivele de astazi sunt foarte-foarte indraznete si tintesc o liberalizare aproape completa a reteli internationale. Cel putin in teorie. In ceva timp, ICANN ar vrea sa devina organ al ONU, iar atributiile sale s-ar transfera Uniunii Internationale a Telecomunicatiilor. Astfel, se tinteste infiintarea unei noi organizatii non-profit, cu totul non-guvernamentala.

O initiativa de-a dreptul revolutionara ar fi liberalizarea domeniului DNS. Daca acest ideal ar fi atins, este foarte posibil sa nu mai existe un singur oficiu de reglementare si distributie a domeniilor de pe internet, ci mai multe. Astfel, dintr-o initiativa guvernamentala ar putea lua nastere o adevarata afacere, cu aparitia unor foruri internationale sau nu care sa creeze noi num de domenii si noi compartimente ale retelei mondiale. Dezbaterea este inca deschisa.

R(â)SS-ul ingrasa…

…cu informatie. Pentru ca RSS-ul se bazeaza pe XML(eXtensible Markup Language). Ce este acest XML? Este punctul de pornire pentru o suprastructura a internetului. Mai exact, o metastructura. XML este un limbaj care codifica informatiile despre site-urile publicate pe web. Daca HTML codifica informatiile prezente intr-o pagina web, XML vorbeste despre informatiile despre site-uri: structurile acestora, titlurile prezente pe fiecare pagina etc.

Dupa ce si-au dat seama ca pot face astfel schimb de continut intre site-uri (ceea ce inseamna syndication), oamenii de la Consortiul Web au aprobat aparitia RSS-ului. RSS este prescrutarea de la trei formule:

• RDF Site Summary (pentru primele variante de RSS, dezvoltate de Netscape)
• Rich Site Summary
• Really Simple Syndication(pntru RSS 2.0, varianta folosita acum de cele mai multe site-uri)

Tot acest ansamblu functioneaza destul de simplu - un cititor de XML aduna informatii de la site-urile care impart continut prin acest limbaj si il publica sub forma unei singure pagini. La fiecare actualizare a unui site pe care il “monitorizeaza”, cititorul va actualiza, la randu-i, agregatul de stiri, extrase de declaratii, posturi ale bloggerilor s.a.m.d.

Este o metoda foarte ieftina de a obtine informatii noi, atat pentru jurnalisti, cat si pentru orice utilizator conectat la internet. Nu-i nevoie decat de un cititor si un agregator. Acestea pot fi gasite atat online (am aflat de pe blogul lui Claudiu Murariu ca cel mai uzual RSS feeder online este Google Reader), cat si ca aplicatii independente care lucreaza offline (am gasit pe wikipedia o definitie foarte scurta a XML si un exemplu de aplicatie offline - FeedReader).

Avantajele sunt clare pentru un jurnalist - in loc sa piarda chiar ore intregi ca sa caute subiecte pe fiecare pagina in parte de pe web, in aceeasi fereastra ii vor aparea toate stirile si informatiile noi din toate domeniile care il intereseaza.

Pentru definitii mai clare si mai tehnice, am folosit Webopedia.

Cand spiritele orbesc

Razvan e rocker de cand se stie. A fost la concertul Metallica de pe Stadionul National pe cand multi dintre noi abia descopereau muzica. Insa el este mai special. S-a nascut cu Pink Floyd sau Queen in urechi.

Bogdan s-a nascut departe de aceste meleaguri. Totusi, este un roman convins. Semifondist foarte bun, inalt, longilin, cu o viteza ametitoare, Bogdan l-a cunoscut pe Razvan la liceu. De atunci, sunt nedespartiti. Au multe lucruri in comun, dar cel mai important este rockul. Cand Razvan i-a impartasit noului sau prieten visul pe care l-a crezut imposibil de realizat atunci cand a inceput sa cunoasca rockul, si-a dat seama ca fantezia lui este foarte aproape de a deveni realitate.

Asa s-a nascut Blind Spirits. Se intampla cam pe la finalul clasei a XI-a. Amandoi au inceput sa ia cursuri de chitara. In mai putin de un an, au devenit indeajuns de buni incat sa descifreze o partitura sau tabulaturile de pe net. Aveau si textier - pe Razvan, care avea caiete si agende intregi pline de versuri in engleza. Le mai ramanea de angajat inca un chitarist, un tobosar si un solist.

Pe la mijlocul clasei a XII-a, Blind Spirits a concertat la noi in liceu, apoi la balul absolventilor. Aveau un tobosar iute si un vocal care il imita binisor pe Hetfield. Au cantat doua piese proprii si cateva cantece de la Metallica. Visul incepea sa prinda contur.

Trei ani mai tarziu, la inceputul anului IV de facultate, Razvan a ramas responsabil cu textele si chitaristul principal. Bogdan canta la bas. Cristi, un coleg de la o clasa vecina, a ramas si el in trupa, la chitara armonie. Au un nou vocal si un nou baterist. Si mai au ceva: un album pe teava. Poate cea mai importanta realizare a lor de pana acum, inafara de site, este prezenta in deschiderea unui concert destul de important. Iron Maidnem, ungurii care canta in amintirea mult mai cunoscutilor Iron Maiden, ii vor asculta din culise, in timp ce se pregatesc sa intre pe scena.

Blind Spirits a concertat pe 14 octombrie in Club A, in septembrie in Big Mamou si Basement Club, dar si in iulie, la Vama Veche. Dupa o prezenta la 5 O’Clock Rock, pe 9 noiembrie, la Bucuresti, doi rockeri infocati vor face un mare pas catre cel mai mare vis al lor - primul concert cu formatia lor cap de afis.

50Cent sau Ludwig van

De la Beethoven si pana la Coldplay, toata muzica se bazeaza pe o stiinta care a fost mult timp inaccesibila publicului larg. Astazi, www.8notes.com imprastie tot misterul care invaluie creatia muzicala.

Pentru pasionati, pentru amatori sau, pur si simplu, pentru cei fara ocupatie, acest site isi initiaza vizitatorii in tainele muzicii. Pana la urma, totul este legat de matematica si de un cod specific. Pe 8notes.com oricine poate invata diferenta dintre cheia Sol si cheia Fa sau particularitatile unei game majore sau minore. Toate acestea pentru aproape 20 de instrumente, 5 tipuri de formatii si 11 genuri muzicale.

Alte castiguri ale acestui site sunt partiturile si tabulaturile unor compozitii celebre, oferite gratuit. Fiecare lectie este insotita de o ilustratie grafica animata, dar si de una auditiva, sub forma de fisier in format midi sau .wav. Din pacate, lectiile sunt limitate ca numar si dedicate numai incepatorilor. Pentru cei care vor sa faca “performanta” in muzica, 8notes.com propune doar legaturi catre site-uri cu partituri contra cost.

Cea mai placuta surpriza s-a consumat la sectiunea Members. Aceasta este impartita in mai multe categorii, printre care si Mp3, Video sauMidi. Doar utilizatorii inregistrati pot descarca fisiere mp3 ale compozitiilor membrilor, dar si un oaspete ratacit se poate bucura de o inregistrare in format Midi.

Alte castiguri ale 8notes.com sunt timpul foarte redus de incarcare a paginii, precum si structura intuitiva sau interfata prietenoasa. Asta daca nu mai numaram si bogatia de informatii.

Masuri care tin de urbanistica

Chiar alaltaieri, un coleg de facultate care sta prin zona avea un status care mi-a parut destul de jucaus, pentru un moment. Dar astazi mi-am dat seama ca era, de fapt, putin nostalgic, daca nu chiar plin de parere de rau. “No more Migada”, scria R. in dreptul numelui si fotografiei sale. Am zambit, pentru ca am banuit ca probabil se saturase de cursele pana la coltul blocului pentru inca o paine sau un pachet de chipsuri(A, si sa nu uitam ocazionala sticla de Cola pe care ai uitat sa o iei, desi ai trecut deja de trei ori prin magazin). Dar nu era vorba de asta. Chiar astazi am trecut cu tramvaiul pe langa ceea ce fusese Migada. Un chiosc la coltul strazii, transformat intr-un morman de praf, bare de fier si bucati de tencuiala, cu miros statut de ud si mucegai. Am simtit ca am pierdut ceva. Si acel ceva era inca o parte din viata asa cum am cunoscut-o. Inca o taraba sacrificata pe altarul integrarii europene. Inca o masura de urbanizare. Inca o mica afacere pulverizata. Sau, mai bine zis, daramata.

Nu sunt pro tarabelor care ocupa trei sferturi din trotuar si aglomereaza circulatia. Acum avem o pista de biciclete complet inutila care indeplineste aceeasi functie. Acum avem chioscuri de ziare la standarde europene, avem francezul Relay plasat in locuri fara vad(unul dintre “magazinele” acestei francize se afla in statia de metrou Universitatii, intr-un loc pe care nu il foloseste aproape nimeni - spatiul liber de la capatul scarilor acelea in spirala care sunt bune doar daca e prea aglomerata cea rulanta). Hei, dar cineva castiga din asta, nu? Da, dar nu cine ar trebui. Nu sunt deloc pro centrelor comerciale gen Europa. Dar toate acestea sunt simboluri. Simboluri ale unui stil de viata, ale unei filosofii si ale unei stari de spirit care nu se va mai intoarce niciodata. Cu fiecare taraba care cade, cu fiecare piata “renovata”, mai dispare cel putin o amintire. O parte din noi, o parte din viata noastra. Eu asa simt. Nu am cumparat niciodata nimic de la Migada. Dar am trecut de nenumarate ori pe langa acest magazinas. Tin minte ca am vazut chiar si un ATV micut de vanzare acolo.

Este, intr-adevar, de mirare cum am acceptat atat de greu si mi s-a parut atat de ciudat sa vad cum la magazinul de paine au inceput sa se vand multe alte lucruri care nu aveau nicio legatura cu brutaria si acum mi se pare ciudat sa vad magazinele de la coltul strazii distruse. Probabil ca mi-au intrat in obisnuinta. Iar acum trebuie sa invat o noua partitura.

Se spune ca schimbarile nu au loc peste noapte. Ei bine, cateodata aceasta afirmatie este falsa. Pentru mine, Migada a fost peste noapte. Pentru mine, terasa de la debarcaderul de pe lacul IOR a fost peste noapte. Cu cateva saptamani in urma era inca acolo. Acum, nu mai ramasesera decat niste gunoaie. Schimbarea este vizibila, nu trebuie decat sa stii unde sa te uiti. Si ma intreb, oare este mai bine fara ingramadeala si zgomotul din jurul unui chiosc plin pana la refuz de lucruri mari si mici? Pentru ca asta a fost prima impresie despre capitalism a unui copil care de-abia incepea sa invete ce inseamna lumea.