Redingota cu turban

Ca nuca în perete

La drum!

Când eram la poalele muntelui, versantul părea de netrecut. Acum, că am pus piciorul pe una dintre cărările de la poalele masivului, calea pare din ce în ce mai accesibilă. Şi pădurea te păcăleşte, pentru că la fiecare cotitură vezi vârful ori un luminiş. Ei bine, nu este nicidecum aşa, căci drumul continuă, poate pe o pantă şi mai abruptă decât înainte.

Sunt clipe în care muntele îţi e prieten, oricât de greu ar fi urcuşul sau oricât de mult s-ar întinde o prţiune de plat. Dar vin acele clipe în care stâncile ţi se aşează pe spate, copacii îşi întind rădăcinile prin plămâni şi toate fiarele codrului îţi zgârie şi rod picioarele. Atunci, muntele îţi este duşman. Nu îl poţi învinge şi îţi vine să te dai bătut. Lupta nu mai are niciun sens cu o forţă a naturii care este mult peste capacităţile tale.

Ia loc pe una dintre buturugile care se ivesc la marginea cărăruiei desfundate şi întortocheate. Trage-ţi puţin sufletul, umple-ţi pieptul cu aer curat şi deschide ochii. Priveşte în jur şi vei observa că nu eşti singur pe bucata asta de piatră. În jurul tău foşnesc şi tropăie zeci, sute, mii de perechi de picioare. Spune-ţi că doar ai obosit puţin, ridică-te la loc şi priveşte-ţi adversarul demn, cu fruntea sus:”Pot să fac asta. Am să te biruiesc şi am să te supun. Am aproape tot ce îmi trebuie, rămâne să păşesc în continuare”.

Un pas şi încă unul. Puţin câte puţin şi ai să te surprinzi alergând.

Astăzi, m-am pierdut puţin prin pădure şi am învăţat că nu toate ocolurile sunt bune. Astăzi, am cerut Cerului ceva ce şi eu pot face. Mâine, nu voi mai fi cel de azi. Mâine, voi fi mai bun. De câte ori nu ţi-ai repetat cuvintele acestea? Uite un sfat – Nu le mai repeta! Fără vorbe, doar faptele vorbesc mai tare şi mai apăsat.

Spor la treabă!

Anunțuri

Written by fulleren

08/02/2011 at 00:35

Distopia

Am citit o lege a lui Murphy în această dimineață, conform căreia oamenii superiori sunt cei care se adaptează mediului, pe când cei inferiori îl transformă, spre a îl adapta cerințelor și nevoilor lor. Tendința este de a obliga mediul să se muleze pe profilul omului.

Nu m-am întrebat de ce se întâmplă astfel, de obicei lemele atribuite acestui personaj întru totul englezesc sunt îmbibate cu o cantitate egală de bun simț și umor negru. M-am întrebat mai degrabă dacă persoanele care declară sus și tare că vor să schimbe lumea chiar își doresc acest lucru sau vor numai să fie văzuți. Chiar există bunăvoință și dorință de a-ți ajuta aproapele? Sau avem în față doar interese meschine sub masca unor sentimente și aspirații mai nobile?

Lumea nu mai are valoare, ci este un vraf de circuite integrate, legate între ele prin concepte și virtualități. Cum se traduce munca depusă de un om? Cum se exprimă, în termeni de valoare și de materialitate, timpul petrecut de acel om în interacțiune cu orice altceva decât cu alte ființe umane? În cifre. În numere. În simboluri grafice înșirate în tabele nesfârșite. Practic, acele scripte capătă valoare prin ele însele, prin filosofia în care sunt create. Fiecare dintre noi are unul sau mai multe numere care îl descriu și îl individualizează.

Cât valorează o decizie? Cu cât ești mai sus într-o ierarhie mai mult sau mai puțin arbitrară, cuvântul și semnătura ta vor valora exact suma numerelor care le descriu pe ființele umane aflate în subordinea ta.

În societatea pe care am absorbit-o cu ochii închiși, aproape înecându-ne cu miresmele și miasmele ei, oamenii încetează a reprezenta făpturi materiale, corporalități. Ei sunt nevoi, sunt concepte, resurse, potențialități, vaci de muls. Imaginați-vă o cratiță uriașă, clocotind, în care moleculele de materie se ciocnesc, schimbă locurile între ele, se ciobesc, se sparg, se reformează, fiecare particulă are propriul drum și nimeni nu poate spune cu siguranță că, dacă la un moment dat o serie de atomi se asociază pentru a crea o structură comună, ei sunt de aceeași natură.

Această lume are o contralume, cu care se va ciocni în curând. Nu aș putea spune care va fi rezultatul unui asemenea contact, dar în urma lui, nimic din ceea ce știm nu va mai fi la fel. Universul diametral opus nucleului digital cuprinde valori perimate, cum ar fi onoarea, cinstea sau integritatea, patriotismul sau mândria națională. Poate că au fost întotdeauna idei proaste, dar ele își reafirmă dorința de a-și perpetua substanța. Și o vor face din ce în ce mai violent, odată ce corporalitatea va deveni din ce în ce mai sintetică și strict controlată, iar fiecare dintre resursele pe care le consumăm vor fi atent măsurate și eficientizate, în așa fel încât cei care le dețin și le gestionează să își poată continua modelarea spațiului înconjurător în funcție de nevoile și aspirațiile lor. Când vom ajunge acolo, nu îi vom mai putea identifica pe marii capitaliști ai planetei. Ei vor fi entități imateriale, condamnate la viață veșnică în interiorul unor sisteme care le vor oferi iluzia spațiului infinit.

Cred că nu ar trebui să ne uităm sensibilitatea și că, oricât de multe numere ar trebui să conciliem, natura din care suntem construiți nu ne va ajuta niciodată să punem accent pe eficiența maximă. Nici în muncă, nici în viață. Orice ne așteaptă mâine, deocamdată viitorul se arată contabil, ultratehnologizat, energetic, exagerat de rațional și telecomunicațional. Aștept apariția și producția la scară largă a unui aparat de îmbrățișat – surogatul perfect pentru persoana care nu se află în preajma ta!
Radio Whisper | RadioWhisper.com

Written by fulleren

01/02/2011 at 02:55

Oameni

A trecut un secol de cand lumea visa la un viitor automatizat, la masini care sa faca munca oamenilor. Urma sa avem tot felul de roboti care sa ne dea dreptul de a ne bucura de toate placerile unui trai tihnit.

Lumea se inseala adesea, asa cum a facut-o de prea multe ori de-a lungul timpului. Asa ca, din lumea industriala pe care au visat-o bunicii si strabunicii nostri la inceputul secolului XX, n-a mai ramas decat automatismul si comoditatea.

Automatismul de a trai intr-o rutina confortabila, automatismul de a deschide televizorul sau computerul in fiecare zi, comoditatea de a ne transforma interactiunile sociale in contacte mult mai directe cu telefonul sau cu mult-prea-prezentul computer. Comoditatea de a-ti expune cele mai intime experiente posteritatii, unui public nu doar aspru in judecata, ci si lacom dupa dezvaluiri sau, pur si simplu, invaziv.

In aceste conditii, ce mai inseamna personal? Pagina personala, un fel de fresca a propriei vieti sau individuaitati, iti apartine cu adevarat? Pare mai degraba o vitrina in care te poti expune pe post de piesa de muzeu sau, mai degraba, pe post de bun de consum. Usor-usor, ne transformam cu totii in marfuri scoase la mezat. Noua morala pune valoarea de piata inaintea oricarei alte virtuti. Te vinzi bine, esti un om de exceptie.

Nu sustin ca sunt de moda veche, dar consider ca, dincolo de imaginea pe care o promovezi in exterior, dincolo de poleiala care trebuie sa ia ochii tuturor, ar trebui sa fie un om care sa lase ceva trainic urmasilor. In fapt, asta e tot ce ramane din noi – urmarile actiunilor noastre si valorile pe care le transmitem succesorilor.

Dincolo de orice proprietati si bunuri materiale, adevarata mostenire pe care o lasi in urma este cea umana. Lumea e facuta din oameni si ei au puterea sa o modeleze. Cele mai mari forte din natura sunt iubirea, ambitia si vointa.

Written by fulleren

06/01/2011 at 23:32

Gladiatorii

În urmă cu aproape 19 secole, orăşelul Juliomagus din Galia adăpostea, la fel ca multe alte asemenea aşezări, un amfiteatru. Şi unde era un amfiteatru, erau şi gladiatori.

Nu am înţeles niciodată fascinaţia oamenilor pentru spectacole sângeroase. Trebuie să fie ceva legat de eliberarea de constrângeri, de sentimente negative, prin intermediul altcuiva. La sfârşitul încleştării dintre doi luptători în arenă, spectatorii ieşeau liniştiţi prin aşa-numitele vomitoria, învingătorul era aplaudat şi aclamat, dar învinsul părăsea amfiteatrul pe propriu-i scut. Cu siguranţă că, pentru galo-romanii din Juliomagus, luptele dintre adversari foarte echilibraţi erau cele mai pasionante. Cei doi gladiatori îşi măsurau puterile până unul dintre ei greşea sau, epuizat, cădea în capcana celuilalt.

Pentru un fiu al actualului Juliomagus (Angers), cel fără lupte până la moarte şi fără amfiteatre cu asemenea puneri în scenă, duelul dintre doi sclavi obligaţi să îşi plătească dreptul de a mai trăi încă o vreme cu preţul sângelui a părut foarte real. O mie nouă sute de ani mai târziu, dar în altă arenă. Una acoperită cu iarbă, unde sportivitatea, eleganţa, rezistenţa şi spiritul de competiţie dictează, iar victoriile sunt plătite în monede şi puncte ATP.

„We want more! We want more!”, a strigat mulţimea însetată de spectacol. Nicolas Mahut, din Angers, i-a privit pierdut, cu o fărâmă de mustrare în ochi, şi i-a spus limpede arbitrului de scaun: „Cred că ar trebui să încheiem acum”. Adversarul său, un gigant al Lumii Noi, John Isner, din Carolina de Nord, îşi căra cu dificultate cele 110 kilograme pe membrele care păreau prea firave pentru o fiinţă atât de masivă. Din înaltul celor 2,06 metri ai săi, Isner urmărea hipnotizat, cu un rictus şmecheresc pe faţă, pledoaria colegului său de suferinţă.

Era a doua zi de înfruntare, a zecea oră de duel, a şaptea doar în setul al cincilea. Tricoul colosului american era transparent din cauza transpiraţiei, dar tenismanul francez părea la fel de sprinţar ca în primele minute ale celui mai lungi meci din istoria oficială a tenisului.

Partida, contând pentru primul tur al turneului de la Wimbledon de anul acesta, s-a întins pe trei zile şi a măsurat 11 ore şi 5 minute. Toate recordurile înregistrate până acum în orice competiţie de tenis s-au culcat la pământ, zdrobite de numerele stabilite în această întâlnire ca de suflul unei explozii nucleare.

La final, au părăsit amândoi terenul pe propriile picioare, ba au fost şi premiaţi pentru uluitoarea performanţă de a nu reuşi să învingă serviciul adversarului vreme de şapte ore. Exact ca doi gladiatori care se ţin unul de altul şi nu reuşesc să-şi dea lovitura decisivă. Iar mulţimea cere mai mult.

„Este un maraton. Ba nu, este mai lung decât un maraton”. Caracterizarea, concisă şi perfectă, îi aparţine lui Venus Williams.

Invazie?

Scena 1: Londra. Exterior, cheiul palatului regal. Regina mamă, împreună cu John, fiul său, şi cu întreaga curte, aşteaptă andocarea corăbiei regelui Richard, revenit după o lungă şi falimentară cruciadă. Robin Longstride, un arcaş fără căpătâi din oastea cruciată, îmbrăcat în straiele unui cavaler, Robert Loxley, se întoarce în Anglia, cu vestea că suveranul britanic a pierit ucis de un bucătar francez. Longstride vine să înmâneze coroana lui Richard noului suveran, John. La finalul scurtei ceremonii de încoronare, proaspătul rege are intenţia de a-l răsplăti pe falsul Loxley. Dă să-i înmâneze unul dintre numeroasele inele care îi împodobesc degetele, dar îşi aminteşte, subit, că familia cavalerului are datorii faţă de Coroană, aşa că îşi pune bijuteria la loc.

Scena 2: Înspăimântat că nu îşi mai poate susţine standardele de viaţă la Curte, noul monarh al Angliei refuză orice împrumut pentru îndestularea vistieriei regale şi găseşte soluţia de reîmprospătare a rezervelor financiare – executarea silită a plătitorilor de taxe.

Sleită de războaie, fără bărbaţi care să muncească pământurile şi cu o Biserică tot mai avidă de posesiuni funciare, Anglia stă în pragul falimentului şi este vulnerabilă oricărei agresiuni externe. Omul ales pentru a culege taxele de la contribuabilii secătuiţi de fonduri în urma îndelungatei campanii cruciate, Godfrey, noul preferat al regelui John, plănuieşte în secret subjugarea insulei, cu ajutorul Franţei. În timp ce monarhul englez aşteaptă ultimii bănuţi de la suspuşii săi, executorul-perceptor jefuieşte în lege ţara cu ajutorul unei hoarde venite clandestin din Franţa, practic o avangardă care să destabilizeze şi mai mult regatul de peste Canal şi să faciliteze invazia franceză.

Scena 3: Fapte reale. Reprezentanţii aleşi ai cetăţenilor României se distrează pe bani publici şi fac afaceri grase cu statul. După 20 de ani de jaf şi ospeţe, sipetul cu sunători se goleşte. Deşi cu doar trei sferturi de an în urmă, Guvernul şi Preşedintele prevedeau o vară fără probleme, deodată „nu mai sunt bani” pentru plata salariilor şi pensiilor. Ne împrumutăm de unde apucăm, cu câte două mâini de la fiecare: bănci comerciale, FMI, Comisia Europeană, tot felul de alţi cămătari. În loc să găsească modalităţi de ieşire din criză şi de redresare a jalnicei economii pe care o avem, marionetele din Cabinet aplică decizia Supremului: „Să se taie din cheltuieli! Salarii, pensii, indemnizaţii de şomaj şi de handicap, alocaţii, restrângerea aparatului de stat!”. Păi doar cum să scădem deficitul bugetar, aşa cum ne-au cerut oamenii cu banii?

Boc şi compania îşi asumă responsabilitatea pe un pachet de „legi anticriză”, de fapt măsuri ineficiente de reducere a cheltuielilor. Soluţii, care mai de care mai rezonabile şi cu potenţial de economisire mai mare, vin din toate părţile. Glasul Marinarului acoperă tot. Parlamentul votează, majoritatea se întruneşte, dar, atenţie!, majoritatea din cei prezenţi, şi nu majoritatea parlamentarilor existenţi în cele două camere. Pentru doar opt voturi, moţiunea de cenzură împotriva Guvernului cade, aşa că legile trebuie să intre în vigoare.

Situaţia seamănă, într-un fel, cu cea din ficţiunea regizată de Ridley Scott, numai că, în acest caz, nu ştim cu exactitate care este regizorul, ori scenaristul. Într-o ţară aproape fără economie, dar cu potenţial şi resurse (încă!), cu dispute intestine pentru accesul la banul public, singurul care poate acoperi o gaură cauzată de conducători nu poate fi decât, aţi ghicit!, contribuabilul. Care dă şi cu stânga, şi cu dreapta, şi cu fundul, şi cu capul, i se ia din toate buzunarele şi tot nu-i de-ajuns.

România este vulnerabilă, în această situaţie, oricărui tip de atac extern. Atât timp cât agresorul are oameni de legătură în structura statului, securitatea aceastei ţări este pusă în pericol. Nu numai că Guvernul atacă exclusiv populaţia plătitoare de impozite şi taxe, asigurându-şi animozitatea membrilor acesteia, dar majoritatea potenţialităţilor autohtone sunt fie exportate, fie date spre folosinţă unor companii străine. Contează mai puţin cine-şi doreşte România pe post de vacă de muls ori piaţă de desfacere, important este că ne aflăm într-o situaţie foarte delicată.

Astăzi, preluările nu sunt violente, sub ameninţarea armei, ci fac uz de manipulare, dezinformare, aranjamente financiare sau politice. Nu sunt adeptul unei teorii a conspiraţiei, dar îmi tot sună în cap întrebările: Vrea cineva să ne invadeze? Dacă da, cine şi pentru ce? Poate voi aveţi răspunsuri mai satisfăcătoare.

P.S. La tribuna Parlamentului, PSD-istul Titus Corlăţean a făcut aluzie la o iniţiativă a partidului de guvernământ, una nedeclarată public, de a alinia România proiectului South Stream, care ar menţine dependenţa estului Europei de resursele energetice ruse. Subliniez că în cea mai recentă strategie de securitate, diriguitorii de la Moscova nu şi-au ascuns intenţia de a folosi resursele energetice pe post de avantaj strategic. O avanpremieră am şi vizionat, nu demult, în vremea conflictului dintre Ucraina şi Rusia, referitor la preţul gazelor naturale.

Să fie rusnacii actualii şi eternii invadatori de care să ne temem? Om muri şi om vedea.

Veniţi, privighetoarea cântă…

…şi toaletele au refluat! După furtuna de aseară, probabil nu se mai cunoaşte, dar, în tensiunea de ieri după-amiază, se simţea în tot Bucureştiul. Mai ales prin părţile mai puţin vizitate de oameni şi mai mult frecventate de…materiile fecale ale compatrioţilor.

Decantorul din Craiova

Am trecut din greşeală ieri, pe la ora amiezii (adică pe căldurile cele mai mari cu putinţă), pe lângă un cunoscut parc din cartierul Titan (loc important de recreere, nu-i spui numele). De-a lungul unui nesfârşit gard bleu, metalic, nasul mi-a fost delectat cu o suavă miasmă de decantor. Ştiţi, decantorul este bazinul acela mare, în care se păstrează apele menajere o vreme, înainte de a fi epurate şi reintroduse în ciclul natural al lucrurilor.

Slavă Cerului că azi-noapte a plouat ca-n pădurile virgine din preajma Ecuatorului, că a mai spălat aromele pe care cu atât drag le inspirăm în frumoasa noastră Capitală. Acestea variază de la aţăţătoare izuri de ciorbă în plin proces de producţie, la damful oţetit al dudelor coapte, căzute pe asfalt şi aflate în primele stadii ale fermentării,  până la tot felul de încântări olfactive provenite de la ganguri insalubre, pubele umplute până la refuz, care inspiră observatorului imagini minunate cu diferite zemuri şi sucuri născute în condiţii anaerobe. Pe scurt, vara, sub temperaturile care depăşesc binişor 50 de grade Celsius la soare, Bucureşti este un oraş în stare de putrefacţie. Toate colţurile ocupate de gunoaie, acoperite iarna de zăpadă, toamna de frunze moarte şi primăvara de ploi sau flori de corcoduş, explodează în bogăţia lor de mirosuri fetide, pentru a ne reaminti că locuim în urbea pe care o merităm.

Nici cu ploile nu-i mai bine, pentru că, în urma unei furtuni cum a fost cea din noaptea trecută, decantorul s-a umplut iarăşi cu apă. Asemenea manifestări meteorologice nu vor lipsi sezonul acesta, aşa că vă urez distracţie plăcută în localitatea noastră lacustră!

Written by fulleren

17/06/2010 at 12:25

RCSiunea…

…sau „România este ţara serviciilor de calitate”…

De trei luni incoace, sufrageria mea adăposteşte un decodor de cablu Digi TV. Nimic special în asta, doar că de la o vreme decodorul ăsta şi-a cam luat-o în cap. Adică nu mă mai pot uita la meciurile de la Cupa Mondială în linişte, pentru că se întrerupe imaginea. Se întâmplă exact ca la telefoanele mobile, când îşi pierd semnalul. Nu se mai înţelege nimic. Am sunat la „serviciul clienţi”, unde, vreme de trei zile, am ascultat muzică. Niciun operator nu avea un minut liber ca să mă bage în seamă.

Deunăzi, am trecut pe la o agenţie RCD/RDS şi am discutat cu un băieţel de acolo. Îmbrăcat regulamentar, gelat proaspăt, cu aerul că ar fi stăpânul lumii, a fost îndeajuns de amabil încât să-mi înregistreze o sesizare. Într-adevăr, s-au văzut ceva îmbunătăţiri de ieri până astăzi, dar semnalul nu este perfect, aşa cum ar trebui.

Pentru că tot eram lângă şeful suprem al şandramalei, l-am interogat suvtil despre telefonul mobil şi modemul de internet mobil care sunt înscrise, în mod gratuit, în pachetul TV-internet-telefonie al faimosului furnizor de asemenea servicii. Cu seninătate, dar şi cu un prost disimulat aer de confidenţă, puştiul mi-a mărturisit că, citez, „mobile nu au mai venit de cinci luni”. Nu am mai îndrăznit să întreb dacă se întrevede vreo şansă de a pune mâna pe un astfel de aparat sofisticat în viitorul apropiat, mă descurajasem total. Cât despre modemuri („Aaaa, stick-uri!!”), oricând pot apărea. Sunt ca furnicile pe lângă grătarele de 1 Mai, trebuie doar să fii atent, cu siguranţă dai de vreunul.

Singurul motiv pentru care am trecut de la UPC la RDS (nu, nu este vorba că RDS are mai multe iniţiale, dacă le adunăm pe celelalte trei!) a fost că aveam ocazia să vizionez în condiţii mai bune decât pe streaming meciurile din Liga I. Pentru două-trei posturi de televiziune în plus, băieţii ăştia te pun să aştepţi mult şi bine pentru serviciile pe care s-au angajat să ţi le ofere. Şi nu le primeşti întotdeauna pe cele mai bune. De exemplu, cu telefonia fixă este cu totul altă poveste  – am aşteptat mai bine de trei săptămâni să vină un nene burtos care mi-a pufăit în nări fumul de la ţigarea din care trăgea şi să constate că portarea de pe Romtelecom nu s-a realizat în timpul stabilit din cauza unui fir legat prost de cei care trecuseră mai înainte pe la cutia cu racorduri. Asta după ce am sunat de vreo şapte ori la „serviciul clienţi” şi am şi ameninţat că reziliez contractul.

România – ţară de servicii (adică de favoruri).

Written by fulleren

17/06/2010 at 11:59