Ne-alergăm ca bezmeticii printre fulgi de zăpadă

Ne tăvălim prin covorul de omăt de-abia aşternut, ne luptăm cu bulgări până când nu mai putem respira. E linişte, se aud numai glasurile noastre, respiraţiile tăiate şi zgomotul fulgilor care lovesc uşor zăpada. E seară, dar e mai lumină decât în scurtele nopţi de vară, escortate de o lună mare şi orbitoare. Avem obrajii roşii de la frig şi hainele ni s-au udat din cauza îngeraşilor pe care i-am făcut puţin mai încolo, în zăpadă.

La întoarcere, ne aşteaptă o casă plină de oameni dragi şi zgomotoşi. În jur, totul este lumină – afară, în toiul ninsorii, înăuntru, de la sutele de beculeţe ale instalaţiilor de pom şi în zâmbetele tuturor. Nu există observaţii răutăcioase, iar privirile dezaprobatoare au dispărut ca prin farmec. Se dezbat reţete de sarmale şi caltaboşi, toţi râd şi mai fredonează câte o colindă într-auzită prin tirul de cuvinte şi hohote de râs.

Acesta e cel mai frumos cadou pe care l-aş putea primi. Cât despre cel pe care l-am primit deja, nu-i nici mai mult, nici mai puţin decât un fular care mi-e tare drag, este foarte comod, călduros şi nu cred că am să mă despart de el prea curând.

Astfel se încheie leapşa pentru Denisa.